Poezia și Internetul merg foarte bine împreună. A observat aceasta un raport oficial al Guvernului Franței din 2011; și o putem observa și empiric, din explozia blogurilor și site-urilor de(spre) poezie. Găsesc așadar cum nu se poate mai nimerită invitația lui Daniel Cristea-Enache și a echipei Literatura de azi de a ține pe pagina lor o rubrică numită Poezia de azi, în care să apară săptămânal un poem pe care-l găsesc nu doar excelent, dar și ilustrativ pentru prezent (adică pentru azi). Firește că asta-mi dă toată libertatea de a alege poeme de oriunde și oricând, dacă mi se va părea că ele încă supraviețuiesc azi (sau chiar că o duc foarte bine).

Așa încât voi inaugura rubrica de față cu un poem al celui mai tenace & vital supraviețuitor pe care l-am cunoscut – Alexandru Mușina. Să nu ne lăsăm înșelați de aparența detaliului că boala l-a ucis la 59 de ani neîmpliniți; adevărul e tocmai pe dos: în logica obișnuită și crudă a lucrurilor, Alexandru Mușina ar fi trebuit să se lase răpus de leucemie la 26 de ani, în 1980. Boala era atunci în stare terminală, și e ușor de înțeles că nu exista nici un tratament plauzibil pentru leucemie în România anilor '80. Însă voința lui Alexandru Mușina a fost, încă de atunci, mai puternică decât logica obișnuită și crudă a lucrurilor – și boala a fost depășită fără ca medicii să aibă vreo explicație pentru asta. Explicația mea, naivă poate (dar nici medicii n-au una mai bună), e că l-a ținut în viață, de la 26 de ani la 59, credința lui în poezie & voința îndârjită de a scrie (a scris, literal, până în ultima clipă). Așadar, Mușina nu doar că n-a fost răpus de boală, dar i-a rezistat vreme de 33 de ani. (Număr suspect de mistic, așa-i.) A furat morții 33 de ani – ba chiar a făcut-o strălucitor, debordând de o vitalitate superioară tuturor celor din jur, făcându-și cu încrâncenare paradis din anii de boală infernală. Un paradis cu durată limitată, cum e cel din poemul de mai jos (și cum e cel al vieților noastre, să nu ne îmbătăm cu apă rece), o „ultimă promoție a lui Dumnezeu”, cum spune – un paradis de consum, ba chiar de unică folosință, dar nu mai puțin un paradis. Îi sunt recunoscător poeziei că i-a dat lui Alexandru Mușina acești 33 de ani extra; și îi sunt recunoscător lui că a știut să-i facă, pentru el și pentru toți cei din jur, super. Viața & scrisul lui, așa cum le înțeleg eu acum, sunt o fabulă exemplară despre supraviețuirea prin poezie. 

Alexandru Mușina - În pădure 

Mă plimb prin pădure. Un muzeu ultramodern; 
Am cea mai sofisticată instalaţie de climatizare 
Şi cea mai trendy muzică de fond: 
Parfum de brad, de pin, de iasomie, 
Susur de pârâu, bâzâit de albine, ciripit de păsărele. 
Lipsesc doar plăcuţele de pe copaci. 

E-o după-amiază de 5.000 de euro. 
Şi nu mă costă nimic. E ultima 
Promoţie a lui Dumnezeu, înainte ca preţurile 
Să sară în aer. Într-o poiană: 
O căprioară cu puiul ei. Când mă văd, 
O iau la fugă, la fel ca-n desenele lui Walt Disney, 
Ca-n filmele de pe „Discovery” sau „Animal Planet”. 

Ciupercile – hribi, urechiuşe, bureţi, mitărci – 
Sunt bonus. (Trebuie doar să te apleci şi să le culegi.) 
La fel şi apa de la izvor, zmeura de pe marginea potecii, 
Alunele, merele sălbatice, boabele de scoruş. 

Sunt singur. Nici un ghid, nici un paznic, 
Nici un alt vizitator. E mai bine aşa. 
Pot să mă plimb în linişte. E ultima 
Promoţie a lui Dumnezeu, înainte 
Ca muzeul să fie închis. Şi-n locul lui 
Să se deschidă un supermarket, iar preţurile 
Să urce până la cer. 

(din Teoria și practica literaturii, Muzeul Literaturii Române, 2013)