Altfel despre pui fript, porumb fiert, grătar și slană. Plus câte ceva despre vinuri

“A găti e a scrie. Nici o senzație nu e deplină, dacă nu devine cuvânt. Voluptatea de a povesti o mâncare și de a construi, în jurul paharului, zglobii piruete lirice justifică și amplifică plăcerile mesei... Bucătăria e bibliotecă, arhivă, laborator”. Așa “pregustă” (prefațează) A. Pleșu monumentala Bucate, vinuri și obiceiuri românești, Ediție îndelung revăzută și mult adăugită, Paideia, 2001, 785 pagini (specificăm aceastea întrucât circulă multe ediții schiloade, anemice, iar lucrul acesta ar displăcea, cu certitudine, lui Radu Anton Roman).

Nu suntem adoratori ai clișeelor (există asemenea specimene?), dar ediția citată este, stricto sensu, monumentală ad literram. Autorul însuși, fără falsă modestie, declamă pe coperta cărții: “În acest rotofei volum am deschis, pedant și pofticios, ușile tuturor cămărilor românești, în paginile lui au pătruns toate miresmele cotloanelor, cuhniilor și cuptoarelor naționale. Am orgoliul să cred că nu se mai poate spune ceva în plus, semnificativ, despre bucătăria românească. Subiectul e închis (între aceste coperte!)”.

Bineînțeles că nu ne interesează, aici, modalitățile de preparare a diferitelor ciorbe, fripturi, murături, plăcinte ș.a. Avem în vedere “scriitura-despre”, expresia lui Radu Anton Roman, țesătura literală și literară (deopotrivă), analiza lui asupra specificului etnologic românesc, fina ironie a autorului. După mintea noastră, nu există în cele aproape opt sute de pagini nici o pagină în care să nu găsești un ceva de reținut, o expresie, o vorbă de duh, o...taină (a propos de taine, zice Radu despre nu'ş ce mâncare că se serveşte cu bere multă, căci conceptul de “bere puțină” nu există). De aceea încercarea nostră de a scrie despre Bucate, vinuri și obiceiuri românești, Ediție îndelung revăzută și mult adăugită în câteva rânduri riscă foarte mult să fie caricaturală. Pentru a evita pe cât posibil acest risc vom reda cât mai mult vorbele autorului care, parcă-l văd, descrie totul ca într-o stare de extaz, o beție lirică; e fericit când vorbește despre românism în esența lui. Şi nu o face având în vedere doar aspectul gastronomic, ci profundul fel de a fi al românului, un profund prăfuit peste care se aștern straturi non-autentice, artificii bolnave, haine din elastan și polipropilenă, butoaie din fibră de sticlă. Zice Radu, în chiar începutul cărții: “întreaga Românie e încă o țară ne-descoperită (nu numai gastronomic), iar bucătăria românească a rămas, datorită nepăsării și ignoranței vechi de două sute de ani (nu stau acum să explic ce și cum, să tai firul ăsta necomestibil în patru, că mi se arde friptura), extrem de regionalizată, insulară, aproape inaccesibilă”. 

Autenticitatea cărții stă în felul cum sunt descrise mâncărurile, în frenezia autorului vizavi de ceea ce face, în credința lui că bucătăria este “un fragment original de istorie, la fel de subtil și de bogat spiritual ca și arhitectura unei mănăstiri”.

Autenticitatea aceste cărți despre bucătăriseală, haleală și “beutură” derivă din faptul că e o carte profund literară, nu e una tehnică. Radu Anton Roman face literatură de înaltă ținută[1], e deopotrivă de meseriaș (artist, nu artizan) la oală și la stilou, redă totul cu un simț cult al umorului care îl plasează pe acesta, lângă Păstorel. Redăm, la întâmplare: “Dacă ar măsura cineva (cum o și fac unii din când în când, de te crucești ce-a putut să le mai dea prin minte) lungimea vinetelor puse cap la coadă, care se gătesc din august până-n noiembrie în România, ar fi zguduit de dimensiunile interstelare rezultate. Dacă ar transforma cineva în energie electrică mișcarea lingurilor de lemn din castroanele de salată de vinete, noi n-am mai importa petrol”.

Porumb fiert

După ce este descrisă “tehnica” fierberii/coacerii porumbului aflăm următoarea imagine: “Toamnă muntenească, în culori tari, cu zahanale și orașe fumegând (de la grătare), cu porumb fiert și pepene verde, tulburel și nuci, zaibăr și oi îngropate, must și pastramă... N-or fi oare și acestea o parte (oricât de neînsemnată) a stindardului românesc? Aceste bunătăți aproape primitive, cu miros tare de Dunăre și iz putregăit de podgorie nu sunt oare partea noastră cea mai vie? Această realitate cvasi-orientală și arhaică, relativ ne-nțeleasă și necunoscută Europei, nu e oare ce avem, ce suntem noi mai puternic și mai bun? Nu sunt oare aceste groase, puturoase, suculente, irezistibile minunății o parte din acea fascinantă și atrăgătoare Românie necunoscută de care uităm, dar care ne dă, de fapt, valoare, identitate, relief?”

Ne este descrisă apoi, într-o manieră ce amintește de Mateiu, Fănuș Neagu, E. Barbu ș.a, și “procedura” de negoț cu porumb fiert și irezistibila lui atracție: “ Bucureșteanul află că se apropie toamna când ies țigăncile pe sărindar cu gălețile aburind de porumb fiert,  văicărindu-se strident, <ia porumbelul, ia porumbelul cald, neamule>. Slăbit de pofte, chiar și dâmbovițeanul mai spălat (cu apă din Sena sau Pad) se face – nu frate, c-ar fi cam mult, ci doar un pic cimotie – cu dracul naturist al copilăriilor pierdute: o lună cât ține porumbul în lapte, ronțăie stradal și infantil știuleții fragezi, uitând de toate și de sine într-un soi de fraternitate pitorească cu trotuarul. E clipa în care Sodoma de pe Colentina capătă contur edenic, rasele își uită culorile aspre sau ariene, bișnița mai că își dă mâna cu business-ul, iar sărăcia iartă bogăția, care și ea uită, la rându-i, cât e de singură”.

Grătarul

“Ţigănind în jurul focului, regăsindu-și o vână primitivă (nu prea profundă), lăfăindu-se într-un amniotic miros de fum și în simplitatea grosolană și despovărătoare a mâncatului fără etichetă, mioriticul pare a-și regăsi copilăria ori inocența pierdute pe lângă fleicile aruncate pe jar.

Exorcizat, enorm, festiv, exotic, grătarul se practică în curte, în fundul grădinii, în poiană, pe marginea șoselei, chiar și în balcon (n.n., M.A și, desigur, în fața/dosul blocului).

Nu e român care, dacă îi permite cât de cât buzunarul, să nu iasă la iarbă verde (s.a), să nu evadeze deci, într-o solidaritate emoțională, chiar dacă temporară, cu izvoarele nu prea îndepărtate, ale propriei condiții. Sătui și binevoitori, toleranți, reconciliați în sfârșit cu natura care i-a abandonat și pe care au distrus-o, valahul, moldoveanul, ardeleanul fac din grătar un fetiș”.

Slana

“Slana! Măreață, suculentă, afumată! Regina satului românesc (încoronată în Ardeal), soluția desăvârșită, dar și finală a supraviețuirii, iarnă și vară, dintre Nistru, Tisa și Dunăre! Slănina, conserva dintâi a românilor, și unica, a fost, pentru cea mai mare parte dintre noi – generația de îndrăzneți ai prolet-cultismului, de pionieri ai regiunii Stalin, contemporani cu primul zbor în cosmos și ultimul bordel din România (se purtau freza “cicero” și pâinea pe cartelă, imperialiștii americani făceau orgii cu coca-cola, iar tocănița zisă volauvent și pantalonii călcați erau încă gesturi dușmănoase împotriva clasei muncitoare) – prima întâlnire cu focul și binefacerile lui grătărești.

Plecam la Sâmbăta, pe atunci doar un schit pustiu – eram singurii “turiști” din toată “stațiunea” – cu trăsura hergheliei de lipițani. Cei douăzeci și doi de kilometri pe drumul plin de praf, printre sate și bivoli încă necolectivizați, dintre Făgăraș și mănăstire erau o aventură epuizantă. Turbam deja, înfometați și sălbatici, când ajungeam la casa leicăi Zizica. Biata bătrână plângea de bucurie când ne vedea – trăia singură tot anul, departe de lume și aproape de Dumnezeu – și lăcrima resemnată când îi scotoceam cămara. Ţipam ca nebunii când găseam slănina și fugeam lângă pădure, să facem focul.

Trufași, exhibam bricegele noastre în formă de peștișor și ciopleam țepușe (țăcălii), așteptând ca focul să se mai domolească. Tăiam bucăți groase de slană, le crestam până la șorici și le trăgeam în țeapă. Înțâțânam o ceapă roșie, crestând-o până la cotor și deschizând-o ca pe un nufăr, în șuvițe subțiri. O băteam cu sare și o strângeam ușor în pumn, lăsând-o să se scurgă de iuțeală. Pregăteam și o felie groasă de pită de casă, mirosind a rai.

Dam slana pojarnei, lăsând din când în când unsoarea fierbinte să picure pe pâine. Apoi, când clisa se rumenea, mâncam pită unsă, slană friptă, ceapă înțâțânată, nu, nu mâncam, înfulecam, devoram, ne-ndopam, de parcă încropeala asta ciobănească ar fi fost singura, marea găteală a lumii.

Si poate că și era”.

Vinuri

Pe “superba găteală românească, fină, elegantă, suculentă” (ardeiul umplut) Radu se întreabă “după cine s-o dai?” După un Riesling de la Corcova, “că are fermitate și noblețe echilibrată, de pe Rin, dar și umor de pe Amaradia, mai acid? După o Creață Galbenă din viile de la Teremia Mare că e energic și cinstit? Sau după un Merlot de la Panciu – fire artistică, neliniștită, mereu tânăr și expansiv”?

La o tocană românească merge un Neuburger de la Ciumbrud, “un vin ca un buldozer, dar imaginat și construit de Albă ca Zăpada, un armăsar fremătând de forțe și pofte, dar intrat sub pielea imaculată, strălucitoare, mirosind a mere coapte, a unui mirific inorog”.

Cabernetul Savignon de la Cernătești are “mireasma de zmeură (adăugată celei de afine), cu măduva sa plină și puternică, cu sclipirile vișinii, de apus târziu, pe muchia furtunii dintre țara magică Caucaz și iadul de la Pâclele Mari”

Despre Tămâioasă, Grasa de Cotnari, Busuioaca de Bohotin și Muscatul Ottonel – “amânpatru vinuri parfumate cât o grădină de crini păzită de îngeri, spălați și ei, la rândul lor, cu esențe de migdale și flori de măr. Primul e galben aur, sau galben pai, moale, feciorelnic și fierbinte. Al doilea e galben-verzui, ca o ambră de Baltica. Al treilea e colorat misterios în rubiniul trandafirilor de Baccara și explodează cu un iz feciorelnic de fragi și busuioc. Muscatul – untdelemnuri gălbui, esențe de soare lichefiat și miere parfumată din flori de iasomie și conuri de brad, eleganță nervoasă și finețe decadentă...”

 


[1] Descrierea puiului la cuptor: “Sunt unele zile ce par a fi destinate uitării, duminici banale atârnate între alte duminici banale, dar care, printr-un har numai al lor, atinse de aripa de înger a căldurii omenești, a înțelegerii, a dragostei, devin altceva, un fel de reper, de referință supremă, de model al fericirii împăcate și liniștite cu ai tăi, toți, împreună. Mi s-a întâmplat, în câteva rânduri, ca, întâlnit cu oamenii mei dragi la ceea ce părea doar <o masă simplă și fără pretenții>, de duminică în familie, să trăiesc pe neașteptate revelația unei fericiri absolute, incomparabile. Cuminți în jurul unor bucate simple, cufundați anonim în jocul liniștit al unor vorbe mici despre mai nimic, realizam deodată, miraculous, prezența unei aure. Trăiesc brusc înțelegerea fericirii noastre plăpânde și irepetabile, a iubirii ce ne lega și ne făcea fragili, dependenți unii de alții. Un fel de euforie estompată, discretă, dar cu atât mai profundă transforma duminica aceea într-o amintire indestructibilă, ce ne luminează zilele și azi, devenind un simbol, <duminica aceea>. Si toată această amintire extraordinară e legată, vă rog să nu râdeți, de anumite mâncăruri obișnuite… ele devenind, poate tocmai din cauza simplității lor gustoase, simbolul nostru de <duminica fericirii în familie>”. Apoi  urmează tehnica gătirii puiului la cuptor.

 

 

[*] Acest articol este un ciot. Am trecut “în revistă analitică” doar prima sută de pagini a cărții lui Radu Anton Roman.

Comments

...

generos filon, Martiene... cred ca merita sa treci la urmatoarea suta de pagini

...

Mulțam Radule! De trecut, trec! Sper să nu trrec şi la cratiță.

prima sută de pagini, treacă-meargă; fie și următoarea sută; dar, dacă la celelalte 600 de pagini treci de unul singur, să-ți stea-n gât conceptul de bere (și să ai parte numai de cauză puțină și efect maxim...).

 

primește aceasta drept semn de lectură (pe gândul lui Păcală: - Dă-mi un pahar cu apă, că mi-e o foame de n-am unde să dorm la noapte).

...

Mulțam pentru "semnul de lectură". Taină culinaro-bahică: "a fi înseamnă a fi perceput (de alții) că tu (te) nu mai poți percepe".

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.