Arghezi

cuvintele lui merg pe versurile prinse între leagăn și sicriu ca acrobații pe sîrmă, deja ne-am acoperit ochii cu mîinile de groază, auzim și strigătul, dar nu cad în hău, cînd ne uităm prin crăpătura dintre degete deja ne fac cu mîna cu un zîmbet grotesc și fluturîndu-și pălăria, cu mîinile în buzunar, ne arată spatele dînd din glezne și-i sperie pe cei mai slabi de înger făcînd o mutră înspăimîntătoare; altădată ciripesc și piruiesc fără scrupule cu naturalețea rîndunelelor așezate pe sîrmă sau a vrăbiilor care au ocupat țiglele, ori aleg cu smerenie fărîmituri și semințe de pe pervazul iernatic, iar în iernile lungi  se prăbușesc pe pămîntul înghețat sau în obrazul cuiva ca păsările înghețate; înfloresc garoafe roșii în recipientele cu apă sfințită sau în găurile ponosite ale temnițelor; cîntă ca greierul agățat pe pendul cînd în fața porților raiului, cînd în fața porților iadului. Zorile lui au mireasmă de Dumnezeu, amurgurile, de tămîie și de mir. Ca persoană, semăna mai ales cu unchiul meu bătrîn care stătea în fiecare după-amiază de duminică în fața porții în cămașă albă și jiletcă neagră, și în timp ce cu mîna tremurîndă împletea un bici spre bucuria copiilor adunați în preajmă, a construit o lume miraculoasă din cuvintele cele mai potrivite numai așa, ca un adaos la împletirea biciului; pesemne că stă și acum așa în fața unei porți eterne, se bucură ascultînd cîntecul greierului și dacă spre amurg are chef să scrie, lumînarea o aprinde arhanghelul Mihai, țigara i-o aduce nimeni altul decît Beelzebub.

 

szavai úgy járkálnak a bölcsőtől a koporsóig feszülő verssorokon, mint az artisták a drótkötélen, már-már szemünk elé kapjuk kezünket az iszonyattól, halljuk a sikoltást is, de a zuhanás elmarad, mire fölleskelünk ujjaink rései közül, már groteszk mosollyal s kalapot lengetve integetnek, zsebre dugott kézzel, bokájuk összeütve fordulnak meg és zordon ábrázatot mímelve fenyegetik a gyöngébb idegzetűeket; máskor a sürgönyhuzalokra települt fecskék, a kupáscserepeken sorjázó verebek természetességével, gátlástalanságával csivognak, csivitelnek, vagy a téli ablakpárkányokról morzsát, magokat szemelgetnek alázatosan, hosszú teleken fagyott madárként koppannak a fagyos földre, vagy valakinek a képébe; vörös szegfűt virágoznak a szenteltvíztartóban s a börtön dohos odúiban; óraingára kapaszkodó tücsökként cirpelnek hol a mennyország, hol a pokol kapui előtt. Hajnalainak isten-; alkonyainak tömjén- és mirhaillata van. Személyében leginkább egyik öreg nagybátyámra hasonlított, aki vasárnap délutánonként fehér ingben, fekete mellényben üldögélt annak idején a kapu előtt, s míg reszkető kézzel ostort font a köré sereglett gyermekek örömére, mintegy az ostorfonás melléktermékéül, csodálatos világot rakott össze a legkézenfekvőbb igékből; bizonyára úgy ül most is egy örök kapu előtt, gyönyörködik a tücsök nótájában, s ha alkonyattájt írni támad kedve, Gábor arkangyal gyújtja a gyertyát, cigarettáról maga Belzebub gondoskodik.

 

După un psalm de Arghezi, cred că pot aduce în rubrică acum un poet maghiar, unul din cei mai fervenți traducători ai versurilor românești, care a tradus și din poezia populară săsească: Sándor Kányádi. Printre portretele lui despre scriitori găsim un poem în proză despre Arghezi.  Scris în 1970, el a apărut în antologia Fekete-piros versek (Roșu și negru, Magvető, Bp. 1979). În românește, a văzut lumina tiparului mulțumită lui Paul Drumaru, în volumul Monolog interior cu ușa deschisă (Kriterion, Buc. 1982). Asta e versiunea mea.

Născut în 1929, Kányádi l-a cunoscut personal pe Arghezi: îmi povestea cu bucurie haină anecdota despre încercarea de împăcare a acestuia cu Eftimiu, conform căreia Eftimiu a zis despre Arghezi ”ca poet e mare, dar ca om, un nesuferit, ducă-se-n p... mă-sii”, iar Arghezi, ”ca poet și ca om e aceeași javră”, cu înjurătura deja cunoscută.

E interesant că textul este și finalul minieseului scris despre Arghezi în antologia traducerilor lui Kányádi (Csipkebokor az alkonyatban – Tălmăciri. Polis– Magyar Könyvklub, Kolozsvár–Bp. 1999), deci poetul îl consideră unul valabil și frumos.

Și chiar este, deși eu aș fi pus mai puține rîndunele și greieri și mai multă iarnă și satană. Dar nu e poezia mea.

 

Azt hiszem, egy Arghezi-zsoltár után most már egy magyar költőt is hozhatok a rovatba, a román költészet egyik legszorgalmasabb lázban égő fordítóját, aki a szász népköltészetből is fordított: Kányádi Sándort. Íróknak szentelt portréi között egy Argheziről írt prózaverset is találunk. 197o-ben született, és a Fekete-piros versek című válogatásban jelent meg (Magvető, Bp. 1979). Románul Paul Drumarunak köszönhetően látott napvilágot a Monolog interior cu ușa deschisă című kötetben (Kriterion, Buk. 1982). A fenti az én változatom.

Az 1929-ben született Kányádi személyesen is ismerte Arghezit: gonoszkodó örömmel mesélte a mester Victor Eftimiuval való kibékítési kísérletéről szóló anekdotát, mely szerint Eftimiu azt mondta Argheziről, „nagy költő, de lehetetlen ember, menjen az anyja p…jába”, Arghezi meg azt Eftimiuról, „költőként és emberként egyaránt egy senki”, s hozzátette a már ismert káromkodást.

Érdekes, hogy a szöveg egyben az Argheziről szóló kisesszének a zárása is, mely a Kányádi „egyberostált műfordításait” tartalmazó Csipkebokor az alkonyatban című kötetben megjelent (Polis–Magyar Könyvklub, Kolozsvár–Bp. 1999), a költő tehát érvényesnek és szépnek érzi.

És szép is valóban, bár én kevesebb fecskét és tücsköt szórtam volna bele, viszont több telet és sátánt. De hát nem az én versem.

Add new comment

CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.