Cîntec mozartian...

”Încă un an, o zi, un ceas — / şi drumuri toate s-au retras / de sub picioare, de sub pas. //  Încă un an şi-un vis şi-un somn — / şi-oi fi pe sub pămînturi domn / al oaselor ce drepte dorm.” (De profundis)

Ca și Cartea Milionarului, poezia asta mi-a tăiat suflarea. Cum a putut Blaga, poet pe care de multe ori îl simt chiar greoi, să scrie un cîntec atît de mozartian adus din condei, atît de muzical și totuși atît de apăsător? Alături de Oda eminesciană, cred că asta e cea mai teribilă și cea mai frumoasă poezie românească despre moarte, despre împăcarea omului cu propriul lui sfîrșit, cu gîndul că viața asta, dă o dracului de treabă, nu ține veșnic.

Traducerea maghiară e o traducere mai mult a sentimentului decît a cuvintelor. ”Nem jár többé a szél a tóra” înseamnă ”nu mai vine vîntul la lac” – dar la Blaga nu e nici vînt, nici lac. Cred totuși că n-am făcut nicio greșeală fatală (vorba vine…) și că s-ar bucura dacă ar citi varianta mea. Poate că se bucură deja, acolo printre oasele acelea care dorm așteptînd învierea.

*

 „Még egy év, egy nap, egy óra — / és semmi nem válik valóra, / nem jár többé a szél a tóra. // Még egy év és egy végső álom, / és a föld alatt megtalálom / a csontokat — az új világom.” (De profundis)

Mint A Milliomos könyvétől, ettől a verstől is torkomra forrt a szó. Hogyan is tudott Blaga, akit gyakran éppenséggel nehézkesnek érzek, ennyire mozartian könnyed dallamú verset írni, ennyire zenei és ugyanakkor nyomasztó művet? Eminescu Ódája mellett (magyarul itt: http://vaniliamamor.blogspot.ro/2012/06/mihai-eminescu-oda-antik-versmer...), azt hiszem, ez a legszörnyűbb és legszebb román vers az elmúlásról, az ember belenyugvásáról saját halálába, abba a gondolatba, hogy az élet, a fene vigye el, nem tart örökké.

A magyar fordítás inkább az érzést fordítja le, mint a szavakat. „Nem jár többé a szél a tóra” – de hát Blagánál se szél, se tó! Mégis úgy vélem, semmilyen végzetes (hát igen…) hibát nem vétettem, s hogy Blaga örülne, ha olvasná a változatomat. Talán már örül is ott az alvó csontok között, melyek a feltámadást várják.

Comments

Alături de Oda eminesciană, cred că asta e cea mai teribilă și cea mai frumoasă poezie românească despre moarte, despre împăcarea omului cu propriul lui sfîrșit ...

Eu am altă propunere.:)

 Nu-i lumină nicări
Or murit tăţi oamenii
Numai la mândruţa me
Arde lampa ca şi-o ste 
C-o gândit c-oi me la ie 
Ş-atâta m-oi duce în noapte
Până m-oi tâlni cu moarte/a
Să mă puie-n copârşeu
La un loc cu Dumnezău
Copârşeu cu scânduri ude
Unde moartea nu pătrunde
Nici dragostea nu răspunde.
 

si asta. Cum zice Péter Esterházy, "cele mai frumoase poezii" sunt multe. Superlativul relativ e relativ. :)

Add new comment

CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.