Culoarea traducerilor mele

Dând să-mi socotesc lecturile la o vârstă când începeau să se impună nişte bilanţuri, am constatat că singurele texte – zic texte, nu cărţi – pe care simţeam că le citisem într-adevăr erau cele câteva traduceri făcute sub imperiul admiraţiei spontane faţă de original. Adevărat, această admiraţie fusese generată pe parcursul unor lecturi convenţionale, dar rodul ei a fost o traducere în a cărei lumină descopeream un text inaccesibil prin simpla lectură, oricât de scrupuloasă.

Am început cu Richard Brautigan, ale cărui texte le traduceam în liceu, pe foi de matematică rupte din caiet, şi le împărţeam colegilor, ca pe manifeste – ceea ce şi erau, dar am avut norocul să nu fie interpretate ca atare de ochiul vigilent... de ochiul vigilent. Am tradus aşa cea mai mare parte din Trout Fishing in America, The Revenge of the Lawn, In Watermelon Sugar, The Abortion şi poezii fără număr. Îmi place să cred că s-au bucurat de popularitate printre colegii mei, pentru că le-am dat pe toate şi una nu s-a întors la mine. Dar nu exclud şi explicaţii mai puţin flatante. Oricum, prin exerciţiul de traducere îmi însuşisem textele într-o asemenea măsură, încât lecturile ulterioare ale originalului le activau în toată profunzimea pe care mi-o dezvăluise traducerea, ba uneori chiar dincolo de ea, deschizând orizontul unei noi traduceri.

Tot din acea perioadă datează şi întâlnirea mea cu pisicile lui T S Eliot, iniţial în format audio. „Biblioteca engleză” deţinea pe atunci un vinil pe care puteai asculta Old Possum’s Book of Practical Cats în lectura autorului însuşi. Iar eu am ascultat-o până am învăţat-o pe de rost, aproape fără să-mi dau seama. La text am apelat ceva mai târziu, când deja începuse să mă chinuie nevoia imperioasă de a-l traduce.

Ceea ce m-a provocat de această dată a fost nu doar frumuseţea textului, ci şi bănuiala că este imposibil de tradus. Primele încercări mi-au confirmat bănuiala, dar parcă ceva nu mă lăsa să renunţ. Aşa că am insistat până când, printr-o serie nesfârşită de permutări, am obţinut o versiune în care conţinutul fusese nu doar transpus, ci şi ambalat în rime şi ritm. Suna jalnic... Ruşinat, sau mai degrabă smerit, am abandonat traducerea pisicilor. Cel puţin pe hârtie. Ştiind originalul pe de rost, mă mai surprindeam uneori „jucându-mă” cu el. Se poate să mă fi „jucat” şi atunci când nu mă surprindeam, pe coridoarele subconştientului. Cert e că la 30 de ani de la abandonarea „oficială” a tentativelor de a traduce Old Possum’s Book of Practical Cats, am găsit, întâmplător, aş zice, piesa lipsă din răvăşitul puzzle al îndelung-amânatei traduceri. În timpul unui spectacol de operă atât de prost, încât mă decuplasem automat de la masacrul de pe scenă, mă jucam alene cu un vers din „Skimbleshanks...” – poemul care, cel puţin pentru mine, era esenţial pentru spargerea codului de traducere: There's a whisper down the line at 11.39... Scena se petrecea într-o gară. Dar „şoaptă” şi „gară” nu se potriveau cu nici un chip în algoritmul meu de traducere. Gările din ţara în a cărei limbă încercam să traduc nu sunt un spaţiu al şoaptelor. Iar al orelor exacte, nici atât. În consecinţă, traducerea suna fals. Oricâtă dreptate se străduia să-i facă originalului, datele acestuia pur şi simplu nu funcţionau în sistemul de referinţă în care erau transpuse. Dar dacă, mi-am zis, anesteziat de spectacolul care continua necruţător pe scenă, aş porni de la datele respectivului sistem? Dacă aş înlocui şoapta cu urletul şi ora exactă cu ora inexactă? Şi până să-mi dau eu bine seama, versul tradus mi se şi înfiripase în minte: Pe la ora unşpe-n gară, toată lumea urlă, zbiară... La început în joacă, am continuat pe această linie şi până la sfârşitul spectacolului, deja tradusesem un fragment. Din acest moment mi-au trebuit trei luni să fac o traducere care nu-mi dăduse pace timp de treizeci de ani. De astă dată, traducerea curgea de la sine, deşi curgerea ei se desfăşura conform unei alchimii inverse, care transmuta germenii originalului, răsădindu-i în glia care l-a generat pe Mitică şi lăsându-i să se dezvolte de capul lor. Aşa s-a născut Pisicoteca practică a lu’ Moş Pârşu, răsădită în sol autohton prin intermediul limbii romârle, pe care v-o ofer în foileton în această rubrică, alături de alte traduceri în care mi-am rupt dinţii.

 

Florin Bican

 

 

 

Add new comment

CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.