Dansul frazelor exacte

După Kányádi, al doilea autor maghiar pe care vi-l ofer este György Dragomán. Cu un roman de succes, Regele alb care a apărut în 2oo8 în românește la Polirom în traducerea lui Ildikó Gábos-Foarță, scriitorul originar din Tg. Mureș care trăiește la Budapesta a scris acum un șir de texte lîngă ilustrațiile artistului plastic Botond Részegh. După portretul în poezie prozaică al lui Kányádi despre Arghezi, avem deci prozele lui Dragomán.

Dar nu e sigur că sunt proze. Sunt foarte scurte, foarte strînse, foarte economicoase și asta le apropie de poezie. În tradiția lui István Örkény, autorul momentelor de un minut, textele din Dansul forței sunt minimaliste, dense, pline de energia frazelor care știu că nu au prea mult timp la îndemînă.

Recent, a apărut și noul roman al său, Máglya (Rugul), și se poate observa același lucru. Dragomán e maestrul frazelor care nu sunt mai pline, nici mai suple decît trebuie.

 

A pontos mondatok tánca

Kányádi után Dragomán Györgyöt mutatom be most. A fehér király után, mely 2oo8-ban románul is megjelent a Poliromnál Gábos-Foarță Ildikó fordításában, az írónak most karcolatsorozata jelent meg, melyet Részegh Botond grafikáihoz írt. Tehát az Arghezinek szentelt prózavers után most Dragomán prózái.

De hát csöppet sem biztos, hogy prózák. Nagyon rövidek, nagyon szorosak, nagyon feszesek, és ez a vershez közelíti őket. Az Erőtánc Örkény egyperceseinek minimalizmusára, sűrűségére emlékeztet, tele van azoknak a mondatoknak az energiájával, melyek tudják, hogy nincs túl sok idejük.

Nemrég jelent meg az író legújabb regénye, a Máglya, és abban is észre lehet venni ugyanezt. Dragomán a sem nem túl telt, sem nem túl csinos mondatok nagymestere.

1. Frescă

 

Noul director al închisorii e în birou, stă în picioare, privește zidul.

E fericit.

A ajuns în vîrf, e cea mai importantă închisoare din țară, din lume. Cine conduce asta, ăla conduce lumea. Nu oricine e capabil să ducă responsabilitatea asta, nu oricine are puterea necesară, nu oricine e demn de un asemenea tip de putere.

El, da.

Noul director privește peretele proaspăt văruit, peste speteaza fotoliului din spatele biroului se vede o pată gri maronie foarte palidă. Au văruit-o prea repede, au vrut să nu se vadă urmele. E mai bine așa, e mai bine că nu au reușit perfect, măcar o să fie mereu ceva ce îi amintește de slăbiciunea predecesorului său.

Privește pata, e ca și cum ar fi fața cuiva, și știe că, pe măsură ce se usucă, văruiala o să se vadă tot mai bine, tot mai bine și cu linii mai hotărîte.

Ocolește masa, se oprește în fața zidului, își întinde mîna, atinge pata. Peretele e rece, încetul cu încetul umiditatea îi pătrunde în mînă, iar el se gîndește la predecesorul său, la faptul că el e de fapt acolo în zid.

Predecesorul său, directorul anterior al închisorii s-a împușcat în cap cu arma de serviciu aici, în propriul birou, șezînd la masă.

Noul director mîngîie pata, se gîndește că ar trebui să-i fie lehamite, dar nu, peretele e neted, rece într-un mod plăcut.

Se uită la pată, se gîndește la predecesorul lui, la faptul că predecesorul lui va fi mereu aici, și el rămîne aici pentru totdeauna, între zidurile astea, în zidurile astea.

Dintr-o dată simte cum un gust rece de metal îi umple gura, își ia repede palma de pe perete, dar e prea tîrziu, simte cum fiorii îi trec prin brațe și prin trup, dîrdîie de la fiorii ăștia, îi clănțăne dinții.

Se întoarce repede cu spatele la zid, în teaca de pe șold are propria lui armă de serviciu, dintr-o dată simte că e prea greu, își duce subit mîna la ea, desface teaca, scoate arma, o ține de la țeavă, nu de la mîner, metalul e atît de rece încît simte cum îi arde palma, merge așa de repede la seiful care e în colțul de lîngă geam că aproape că se împiedică în covor, raftul de metal de sus pocnește cînd își trăsnește arma, ușa blindată răsună ascuțit cum o închide.

Palma parcă i-ar fi înghețat toată de metalul armei, o șterge de pantaloni ca s-o încălzească, directorul se uită la covorul tocit, își ridică privirea numai cînd liniștea devine din nou totală.

Pata e în continuare pe zid, e mai adîncă și mai întunecată, hotărît lucru, e ca o față de om.

Fața directorului se încleștează, se uită la pată crispat, se gîndește că poate totuși biroul ar trebui văruit din nou, își ridică palma la față, își acoperă ochii, simte cum din oasele lui iradiază frigul.

 

2. Gluma

 

Noul director al închisorii controlează carcera.

Celula e îngustă. Numai drept poți sta în ea. Directorul se holbează în întuneric, nu vede nimic.

Își holbează ochii cît poate, simte pe globuri frigul umed ce se revarsă din zid, e absolut sigur că ochii nu îi sunt închiși, îi sunt deschiși, și-i împinge afară cît poate, dar nu vede nimic. Își rotește capul într-o direcție și-ntr-alta, caută lumina, dar n-o găsește. Cît îl lasă pereții, se lasă pe călcîie, și acolo jos se uită în jur, nici acolo nu e lumină, se ridică pe vîrful degetelor, nici acolo.

Întunericul e perfect.

Își pune fața la zid, nici așa nu vede nimic.

Își închide ochii, îi deschide din nou, nici atunci. Îi închide iar, palma și-o ține la ochi, își împunge globurile prin pleoape cu forță, să doară, vrea să vadă dacă sunt și culori dincolo de durere, dar nu sunt.

Întunericul e total.

Dacă ar fi orbit, habar n-ar avea. Perfect, așa trebuie să fie o carceră. Cel care e ținut aici destul, uită lumina pentru totdeauna.

Directorul nou bate în ușă, urlă în întuneric, urlă să-l lase să iasă, între timp zîmbește în sinea lui, pentru că îi vine în minte că degeaba urlă el ca cei care au fost înainte de el și ca cei care vor fi după el în carcera asta, pentru el vor deschide ușa fiindcă el e directorul, s-a închis aici numai de dragul controlului.

Deja și aude cum scîrțîie cheia în încuietoare, aude cum trosnesc zăvoarele.

E încă întuneric, își amintește de gluma pe care au făcut-o cînd era încă paznic cu un condamnat la carceră. Au stins lămpile de pe coridor, iar pe cele pe care nu au putut au tras camere de anvelopă groase de tractor ca întunericul să fie total, apoi au deschis ușa carcerei și au pus fiarele pe piciorul deținutului și așa l-au lăsat pe coridor, iar cînd a început să strige că nu vede nimic i-au zis că probabil a orbit, i s-au ofilit nervii optici, și numai atunci au dat drumul la lumină cînd urletul deținutului amintea mai mult de unul de animal.

Directorul nou se gîndește la fața deținutului, la ce mutră a făcut cînd dintr-odată i-au pus lanterna în ochi. Nu a avut față umană.

Ușa se deschide brusc, degeaba s-a pregătit de lumină, noul director e amețit de ea. Nu vrea să clipească, dar tot trebuie să-și închidă ochii, să-și ducă palma la obraz, dincolo de pleoape lumina arde alb, în lumină vede fața aceea de odinioară, fața aceea care urlă și e desfigurată, deținutul rînjește de durere, parcă îi cade carnea de pe oase pe fața lui.

Noul director își ia încet palma din fața obrazului și hotărăște să facă și cu următorul deținut al carcerei gluma asta cu întunericul. Ochii îl dor încă de la lumină, dar acum nu e atent la asta, acum rînjește ca cuțitul.

 

 

3. Trofeu

 

În celula luminoasă nu e întuneric niciodată. Lumina de neon vibrează, se desface și se reflectă pe pereți, peste tot e lumină albă ascuțită uniform. În celula luminoasă nu doarme nimeni cum ar trebui, iar după șase-șapte zile nu e treaz cu-adevărat nimenea, e o stare între somn și trezire. Deținutul cu ochelari e de mai mult de două săptămîni în celula luminoasă. Își reazămă spatele în peretele de vizavi de ușă, cu brațele desfăcute și degetele depărtate încearcă să se țină de zid. E absolut nemișcat și aproape absolut chel, pe creștetul lui strălucește lumina de neon. Stă cu ochii închiși, dar din faptul că pe antebraț sunt încordați mușchii și pe dosul palmei se umflă vinele e clar că vrea să se țină, că și așa e amețit de lumină.

Directorul privește ochelarii lucioși ai deținutului prin vizor, se gîndește că e ca și cum l-ar fi pironit de zid, de parcă ar fi un trofeu. Ideea îl umple de satisfacție.

Apoi se gîndește că locul acesta e mai mult decît o închisoare simplă. E mult mai rău aici. Într-adevăr, de aici nu poți să scapi, oricine ajunge aici lasă pentru totdeauna țara oamenilor vii, degeaba respiră, degeaba îi bate inima, degeaba se gîndește, existența lui s-a terminat. Locul ăsta nu e pentru pedeapsă, nu e despre reeducare, nu e nici despre nimicire, singurul lui scop e ca deținutul să-și piardă libertatea, el ajunge pe felia dintre existență și non-existență, singurul sens al existenței sale e să știe că nu mai e. Gîndește, deci nu există. Asta nu e o închisoare ca toate celelalte, asta e școala non-existenței, oricine e închis aici e numai o stafie. Aici nu sunt deținuți, aici sunt trofee în viață, obiecte de muzeu vii și care respiră, totemuri de victorie.

Directorul își bagă fața în vizor, se uită la deținut de parcă într-adevăr ar examina un obiect muzeal sub vitrină, cînd se mișcă, cureaua de metal a ceasului său scîrțîie pe montura de fier a ușii celulei.

Atunci deținutul brusc își deschide ochii, are ochi albaștri limpezi, lentilele groase ale ochelarilor îi măresc neverosimil pupilele. Se uită la vizor, la director, directorul știe că deținutul nu-l poate vedea, nu poate vedea nimic, numai lumina orbitoare. Se gîndește că deținutul n-o să suporte, imediat își închide ochii din nou, dar nu, deținutul continuă să se uite la el, fața i se mișcă, zîmbește la director.

Directorul simte cum îi indundă fața fierbințeala, pășește în spate, se desparte de vizor, între timp îi face semn unui paznic, deschide, trosnește încheietorul, directorul intră pe ușa celulei.

Lumina îl înconjoară ascuțit și rece, deținutul stă nemișcat, stă așa cum a stat și pînă acum, cu picioarele depărtate, încă mai zîmbește.

Directorul se pironește în fața bărbatului cu obrazul încins, vrea să urle în fața lui că îți dau eu rînjet, dar nu are glas, scoate ochelarii de pe nasul deținutului, îi rupe în două, bucățile le aruncă pe podea, dar lentilele nu se sparg, se învîrt pe podea, înghit lumina de neon și o reflectă pe pereți, aruncă două umbre rotunde irizante în jurul brațelor deținutului, de parcă nici n-ar fi om, ci un fluture uriaș și fragil pironit pe zid.

Dintr-odată deținutul începe să rîdă, rîde limpede și sonor, atît de sonor încît directorul simte că îi explodează capul, se întoarce, iese val-vîrtej din celula albă, urlă la paznici să se ducă odată, să-l rezolve odată, ce mai așteaptă.

Paznicii intră cu bastoanele de cauciuc ridicate, directorul își întoarce capul, merge cu pași repezi pe coridor spre birou, știe că își imaginează numai, dar dintre bufniturile loviturilor care se aud din celulă aude în continuare rîsul deținutului care zgîrîie urechea.

 

 

4. Tigru

 

Deținutul doarme. Directorul închisorii stă în celula neagră, lanterna lui învăluie într-o lumină roșie fața deținutului. Directorul se gîndește la calmanții care circulă prin sîngele deținutului, la faptul că ar putea să dea drumul la reflectoare, dar n-o face. Deținutul nu s-ar trezi, încă cel puțin nouă ore pînă cînd efectul medicamentului se elimină. Nu s-ar trezi, nici nu și-ar recăpăta conștiința, dar pielea lui ar inhala lumina, poate că ar simți-o în celulele lui ca o floare. Directorul nu vrea să se întîmple așa. Vrea ca tot organismul deținutului să uite lumina.

Se gîndește că dacă l-ar lăsa destul într-un întuneric total, pielea deținutului nu numai că s-ar albi, dar ar deveni străvezie ca sticla, tot omul ar deveni ca șopîrlele alea nemuritoare care stau în fundul unui bîrlog, care sunt izolați de lumină pentru totdeauna. A ales lanterna asta cu lumină roșie pentru a efectua controlul deoarece a auzit că lumina asta se deosebește cel mai mult de lumina naturală, sigur că așa trebuie să fie dacă nici pe hîrtia de fotografiat nu lasă nici o urmă.

Se uită la fața deținutului, apoi scoate din punga de hîrtie mănușile de cauciuc pudrate, le pune pe amîndouă, începe controlul. Ca de fiecare dată, și acum își spune că de fapt toată examinarea asta n-are nici un sens, n-ar trebui să se efectueze săptămînal. Nu-i place să se gîndească la asta pentru că nu-i place să pună la îndoială regulile. Pune lanterna cît poate de aproape de pielea deținutului, examinează pielea de după ureche, apoi îi luminează în urechi, se uită în vîrtejurile purpurii ale zgîrciurilor. Examinează pleoapele, prima dată trage cea stîngă cu două degete, apoi cea dreaptă, luminează în ochii deținutului, îi controlează găurile nasului, gura, gingiile, palatul, dinții, limba, țesăturile fine de sub limbă.

După ce termină, luminează din nou în gura deținutului, fața acestuia arde de lumina purpurie, directorul îi introduce lanterna în gură, lasă gura să se închidă, lumina proiectează în negru conturul oaselor pe pielea vopsită în roșu.

Directorul își scoate una dintre mănuși, palma o duce la pielea deținutului, încet, foarte încet îi mîngîie fața. Își aduce aminte de un documentar pe care l-a văzut la televizor. O echipă de televiziune a dus o fetiță oarbă în grădina zoologică și au lăsat-o să atingă fața unui tigru care era amețit din cauza unei operații.

 

 

5. Coridor

 

Directorul închisorii privește deținutul celulei cu pereți din oglindă.

Celula cu pereți din oglindă are formă dreptunghiulară, laturile ei mai lungi sînt din oglindă din podea pînă în tavan. Una dintre oglinzi e transparentă, asta nu se poate vede din interior. De aici se poate privi deținutul.

Deținuții închiși în celula cu pereți din oglindă sunt prizonierii unui infinit coridor de oglinzi, sunt închiși de fapt cu copiile nenumărate ale lor înșiși.

Directorul atinge sticla, se gîndește la oglinzi. La ce vor face cu aceia pe care i-au închis între ele.

În primele ceasuri, experiența spațială amăgitoare are un efect eliberator asupra deținuților. Unii se poartă precum copiii în parcul de joacă, fac grimase, fac cu mîna, sar în fața oglinzii, încearcă să-și dribleze cumva copiile, fac mișcări neașteptate, se învîrt într-o direcție și într-alta cu sălbăticie, merg încolo și dincoace între oglinzi.

După asta, de obicei urmează cîteva ceasuri sau zile liniștite, deținuții nu mai acordă atenție aproape deloc oglinzilor.

Apoi brusc le e pînă peste cap cu oglinzile alea, de parcă n-ar mai vrea să se vadă pe ei înșiși, de parcă nu ar putea să mai suporte ceea ce văd, vor să scape cu orice preț, încearcă să spargă oglinda, se năpustesc asupra ei, o lovesc cu pumnul, cu genunchii, cu capul, cu gura larg deschisă, vor s-o spargă sau s-o zgîrie măcar cu dinții. Sunt cazuri în care o mînjesc cu umoarele lor, cu sîngele, cu fecalele, încearcă astfel să acopere cumva perspectiva teribilă, degeaba desigur, pentru că dacă se întîmplă așa ceva, sistemul de curățare pornește automat și spală instantaneu oglinzile.

Sunt unii care încearcă să-și acopere fața, să închidă ochii, dar asta ajută numai interimar, nimeni nu suportă mai mult de treizecișișase de ore.

În ultimul interval, deținutul devine din nou interesat de ceea ce vede, dar asta e deja o stare mai senină, mai liniștită. Se uită mereu la imaginea lui din oglindă, se poartă de parcă el însuși ar fi numai una dintre copiile care se înșiră interminabil una după alta, de parcă nu ar depinde de el cum se mișcă și ce fac toate celelalte. Deținuții aproape că nu mai beau și nu mai mănîncă deloc, ajung într-o stare catatonică caracteristică de unde nu e drum de întoarcere.

Deținutul pe care îl privește directorul e în celulă de mai mult de nouă zile.

E gol, stă în mijlocul celulei cu mîinile pe șold, se leagănă foarte încet cînd în dreapta, cînd în stînga, își lasă greutatea într-un picior, apoi într-altul, între timp se uită la oglinda din fața lui cu ochii ieșiți din orbite.

Directorul se apropie și mai mult de sticlă, își pune și palma cealaltă pe ea, vrea să știe ce vede deținutul. Lasă sticla, pune mîna la buzunarul cămășii, prin stofă își pornește telefonul. Ecranul telefonului se luminează, datorită luminii palide a ledului sticla oglindește și în interior, oglindește fața directorului.

Fața directorului e pe sticlă lîngă fața deținutului, directorul pășește mai încolo, își înmoaie genunchii, nasul îi ajunge exact pe fața deținutului, ochii pe ochii deținutului, imaginea oglindită se suprapune peste cea reală, directorul vede acum exact ceea ce poate vedea deținutul, coridorul interminabil și șarpele uman care șerpuiește încet, știe că nu vor ajunge nicăieri, dar trupul i se mișcă totuși, palmele lui se împing de la sticlă, mîinile și le pune pe șold, apoi începe să se legene, se leagănă de pe un picior pe altul urmărind ritmul deținutului, încet, foarte încet înaintează cu propriul lui rînd, tot înainte, tot rămînînd pe loc, înainte și mai departe, înainte și înainte, mai departe, mai departe.

 

Traducere de Péter Demény

 

Add new comment

CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.