Citind antologia de versuri “Cele mai frumoase poezii” (editura Enesis, Baia Mare, 2010) de Ioan Hada ne-am întrebat dacă performanţele artistice dobândite la un moment dat nu pot cunoaşte şi un recul; ne-am străduit să înţelegem dacă plăcerea de a versifica nu se poate transforma în prejudecata unora că vizionarii, druizii care au debutat editorial în mileniul al doilea ar mai avea ce să-i înveţe şi pe alţii, mai tineri decât ei, într-o perioadă istorică în care scrisul, lumea cărţilor se retrage fără torţe în faţa invaziei audio-vizualului, iar realul în faţa virtualului. Ioan Hada este un poet nouăzecist, pentru că primele trei volume publicate de către domnia sa, “Cuvinte”, “Exilat” “200 de cuvinte” au fost publicate în ultimul deceniu din secolului trecut. Ultimul a apărut chiar în anul 2000. De unde şi ideea realizării unei antologii de versuri, după alte şapte alte volume, pusă în practică în 2010, ca bilanţ al întregii creaţii artistice de până atunci, de un deceniu şi jumătate.

Cine este mai câştigat, stăpânitul nestăpânit, ori nestăpânitul stăpânit? Adică să se lase artistul dus de orice val, chiar dacă la început are o fire potolită, la care şi revine după ce inspirarea trece, sau să încerce o restabilire a fericirii, depăşind larma vieţii acesteia contemporane prin stăpânirea de sine pretinsă de către stoici? Să fii din nou adept al barocului, ori să priveşti lumea precum clasiciştii? Să fii iluminist, clasicist ori romantic? Simbolist sau postromantic? Expresionist sau avangardist? Postavangardist, neomodernist sau onirist? Până la urmă şi cel mai netemperat Don Juan poate să se preschimbe într-un druid, într-un specialist al versetelor uşor de memorat, pe care cu multă trudă le scoate din nimic şi le dă suflare, pentru a fi incantate.

Revenire la liricitatea simplă, ludicul splendid al naturii, simbioza vegetală-umană şi chiar sublimul existenţial versificat; meditaţie întreruptă de constatări, comparaţii nefastidioase; jurnal intermitent al poetului asiduu, ţinut în locurile pe unde a umblat, sau din grădina publică a oraşului până în încăperea proprie, adevărat spaţiu securizant al inspiraţiei ori sipet cu impresii proaspete, crâmpeie de fericire – iată câteva dintre reperele limbajului artistic intuit de către Ioan Hada mai ales la cotitura dintre milenii.

“Poemele” din 2004 au particularităţi aparte, o originalitate provenită din sclipirile transmoderniste de peste decenii şi veacuri ale evoluţiei liricităţii din întreaga lume. Poezia de dragoste este potenţată de cea pur descriptivă a pastelului à la Dimitrie Anghel din poeme şi micropoeme picturale, ori de “sudoarea” făcută aproape inobservabilă, dar prezentă ca efort creator, a magiei meditaţiei despre tot şi toate. În acest sens, două poeme pot fi considerate arte poetice, nu doar că au ceva expresionist à la Reiner Maria Rilke şi concomitent din lirica lui Edgar Allan Poe, Mihai Eminescu, Ion Barbu şi Serghei Esenin, ci pentru că aceste intertexe sunt trecute în umbră, filtrate spiritual cu o mare stăpânire şi dovadă a originalităţii proprii, marca Ioan Hada: “Ca acest bătrân castan/ cu crengile  răstignite/ în aerul  îngheţat al iernii/ e strigătul meu disperat/ cu nervii răsfiraţi/ în secunda ecoului” (“Disperare  2”); “Piramidele au la baza lor/ calcule şi probabilităţi/ şi cântecul unui fluviu/ de sudoare” (“La bază”).

Cuvintele -“petale” de dragoste, aparţinând grupajului de versuri din 2000 în “România literară” sunt precum plantele aromatice, ademenind “sărutul/ din zborul albinelor”. Acceptând că teoretizează şi o personală Ars amandi de o simplitate dezarmantă, scriitorul se compară cu vânătorul ce aleargă după trupul-vânat al unicei iluzii, ferindu-se de păcatul lui Acteon, de a aspira la ceva interzis. Comparaţia proximă a eului liric este cea cu “homo religiosus”, deoarece “homo ludens” al timpurilor moderne şi-a epuizat săgeţile înveninate în categoriile negative ale lui Hugo Friedrich, vehiculate începând cu patima binecunoscută a lui Charles Baudelaire pentru o frumoasă negresă, alegere ce-l inspira ca să-i sfideze pe contemporani: “Ca  şi  credinciosul/ ce-şi  ridică  privirea/ cu  speranţă  spre  cer/ mă ridic şi aştern/ cuvinte/ ce-aş  vrea  să  strălucească/ etern” (“Dorinţa”). O fântână horaţiană a Blanduziei se simte răcoroasă tocmai prin inflexiunile sonore, prin crearea insiduoasă a unei muzicalităţi pe alocuri neoclasiciste, dar şi neoexpresioniste: “Cuvintele  de  dragoste/ susură încetişor/ ca  şoaptele  unui  izvor/ potolind  setea  îndrăgostiţilor” (“Cuvinte  1”). Nu se poate să nu ne gândim la poetul Publius Ovidius Naso, la exilarea sa fără motiv, ori din singura vină că nu s-a afiliat cântării augustului său stăpân, Octavianus, ţinând mai mult la nealterarea estetică a “Metamorfozelor”. Ovidius a căzut victimă neastâmpărului din versurile sale, deşi avea o viaţă de familie exemplară. A fost dat afară. Trimis într-un fel de Siberie, între barbari şi câţiva greci, la Tomis. 

Contururile, umbrele corporale ale unicei femei iubite în Franţa de către Theodor Pallady se întrevăd ca o dâră semnificantă a elogiului feminităţii formelor, ca brâu auriu-argintiu-verzui şi în multe dintre micropoemele aş spune picturale ale lui Ioan Hada. Natura vie sau moartă, adică trăirile actuale laolaltă cu amintirile plăcute ori dureroase, încă sângerânde se împletesc armonios la Ioan Hada: “Ce disperare/ s-aştepţi/ să se coacă/ fructele verzi/ dintr-o natură moartă” (“Disperare 1”); “Voi păstra cu grijă/ amintirea chipului tău/ duios/ ca piramida/ strălucirea faraonului” (“Păstrare”). Pus la păstrare ca o încrustaţie fină într-o gemă sau ca un medalion prins în filigran, profilul iubitei rezistă vremii.

Volumul de versuri din 2010, “Sub mângâierea luminii”, are la început micropoeme care seamănă îndeosebi cu tanka japoneză, deşi se revendică din motto moştenirea culturală pe filiera lui Costache Conachi-Anton Pann-Ion Barbu a modelului poetic Omar Khayyam. Este vorba despre un experiment inedit, acela al reorientalizării, balcanizării speciei tanka din Extremul Orient. Primăvara şi revitalizarea pământului sunt catalizatorii poeticii lui Ioan Hada. Micile întâmplări, fie bucurii, fie “difficiles nugae”, devin reflectate în apa lină a acestor poeme frânturi ale vieţii cotidiene de-o mare sensibilitate artistică. Sunt sugerate şi aspecte neoclasiciste, ipostaze general valabile, în care se complace să apară eul liric. Subiectivitatea lasă câte puţin locul unei detaşări sau unei clarificări, unui bilanţ din care lucrurile, operele, copacii, păsările, elementele naturii n-au cum să lipsească. Iubita este transformată într-un idol de ceramică. Poate să fie vorba de o fostă iubire. Ori despre un proces îndelungat de găsire a combustiei optime pentru ceramist. Pe urmă poemele capătă un discurs mai amplu. Nu întotdeauna versurile de câte un cuvânt mai au impactul scontat, din cauză că în evoluţia în aproape două decenii a formei artistice poetul şi-a creat obişnuinţa condensării mesajului în texte destul de scurte. Căutarea esenţializării gândirii şi a trăirilor adânci poate să displacă unei categorii de cititori, care a mai întâlnit acest fel de exprimare parţial sapienţială, iar edulcorarea imaginarului poetic este un fenomen al reducerii creativităţii care poate fi întâlnit în orice epocă istorică. Dacă transmodernismul presupune intertextualitate, tendiţa inversă a sa este la Ioan Hada o hadizare-hasidizare a poveştii iniţiale, o druidizare prea accentuată, extenuantă pentru public a expresiei, un calofilism de care ar trebui să se ferească pe viitor, pentru că poemele alungite nepermis de mult dau impresia de contrafacere, de pastişare, parodizare a marii poezii a lumii. Pericolul pândea de la început. Putea fi evitat, însă nu s-a dorit, astfel încât avem certitudinea că poetul s-a lăsat târât de propriul discurs într-un malaxor textual: “Pe/ peron/ trenurile/ pleacă/ şi vin/ eu/ precum  ceasul/ bătrân/ ticăi/ mai rămân.../ în inimă/ iubirile/ pleacă/ şi vin/ sfâşietor/ ca ţipătul/ cârdului/ de cocori/ fără tablouri/ electronice/ de sosire/ şi plecări/ eu/ precum ceasul/ batrân/ ticăi/ stricat/ mai rămân.../ în/ cadran/ secundele/ pleacă/ şi vin/ şuşotind/ eu precum ceasul/ bătrân/ ticăi/ stricat/ mai rămân.../ numai/ eu/ pe propria/ statuie/ neterminată/ plină/ de praf/ şi uitată/ mă trezesc/ că ticăi/ stricat/ precum ceasul bătrân/ mai rămân...” (“Dedicată omului de aleasă omenie Nelu Tonea”). Sacadarea discursului este postbacoviană, însă praful adunat este cel al neomodernismului: o incantaţie oraculară netemperată, nefiltrată îndeajuns vine de la Ion Gheorghe, din “Megaliticele” sale, ceea ce nu dă deloc bine în acest volum. Ioan Hada construieşte şi variante, interfeţe ale poemelor. De exemplu, “După apollinaire”, care nu aduce nicio explozie ori implozie discursivă în mileniul al treilea, după cum ne-am fi aşteptat, ci preia motivele poeziei anterioare şi le transformă în formule mnemotehnice. Poezia nu ar trebui să fie transformată în Sutra. Pericolul abstractizării, refrenizării excesive şi pierderii impactului la lectură a muşcat din construcţia antologiei revizuite, cu cele mai frumoase poezii ale lui Ioan Hada.

Tehnica declaraţiilor de iubire din  “Poeme” (2004) constă şi în alegerea unor imagini specifice oricărui love story, în prezentarea cu încetinitorul a gesturilor îndrăgostitului: “Și mă cutremur/ de plăcere/ când sorb/ din ochii tăi/ o dulce promisiune/ ca un bețiv nemernic.”; cu siguranţă nu mai era nevoie de partea a doua a poemului, în care se foloseşte explicarea concretă, anecdotică a reuşitei comparaţii, frusteţea imaginilor dinspre acest final de poem fiind greşeala cea mai mare în care cădea şi Gheorghe Pruncuţ, regretatul poet nouăzecist, precum şi şaptezecistul Arthur Porumboiu: “când dă pe gât/ cu mâinile de dorință/ tremurând/ paharul său/ plin de absint” (“Plăcere”). Nu acelaşi lucru se poate spune despre cealaltă comparaţie, din poemul “Căutare”, în care finalul aduce lumină, într-o zonă a abjectului existenţial, al hrănirii vieţii cu multe iluzii, deprinderi urâte şi lucruri zadarnice. Acest poem este alimentat cu estetica baudelairiană a urâtului, trecută prin poeticile sau prin opticile lirice ale lui Cezar şi Mircea Ivănescu: “Tremurând de dorinţă/ și plini de-ardoare/ mereu căutăm/ să ne înfruptăm/ dintr-o jalnică plăcere/ cum își caută un cerșetor/ printre gunoaie/ bucata zilnică de pâine”. Retorica neomodernistă este dinamitată, iar înnegrirea hainelor ne face să medităm la forţa autoironiei ce se îmbină cu satirizarea epicureicilor, a hedoniştilor. Tehnica minimalismului este rareori folosită, dar atunci când apare, într-un poem în esenţă religios, despre un lemn sfânt şi despre Marele Răstignit, ne face să poposim asupra detaliilor picturale, atât din tablourile gotice, renascentiste, baroce, cât şi la cele din cubism sau din suprarealismul lui Salvador Dali, furnica atacând lemnul, instrumentul de tortură al dulcei crucificări (pentru cei care o doreau şi o mai aplică şi astăzi muncindu-i pe alţii ca pe hoţii de cai); Ieronim Stoichiţă, criticul de artă, ar fi invidios pe Ioan Hada pentru că are o astfel de revelaţie în versuri a detaliului semnificativ, alegoric. Poemul religios despre care este vorba nu este intitulat: “Vară/ dogoare/ pe cruce/ Iisus/ răstignit/ furnicile urcă/ şi coboară/ neștiutoare/ patimile lui”. Din păcate, tot la începutul antologiei lirice a lui Ioan Hada găsim un micropoem copie fidelă a “Vârstei de aur a dragostei”, din volumul “O viziune a sentimentelor” (1964) de Nichita Stănescu, cu interjecţia “vai”, cu înlocuirea “mâinilor” cu “palmele” despre care se constată că s-au îndrăgostit subit: “Vai!/ palmele mele/ au învățat/ deja/ să iubească/ femeia/ precum frunzele/ copacilor/ lumina”. Degeaba se construieşte pe urmă un paralelism între mângâierea trupului femeii şi pasiunea frunzelor pentru lumină, pentru că nu suntem atât de naivi să nu observăm că s-au preluat fără citare cuvinte şi imagini întregi de la poetul “Necuvintelor”. Şi cât de uşor ar fi fost ca Ioan Hada să precizeze într-un subtitlu că poemul său original se doreşte a fi replică la “Vârsta de aur a dragostei”!... Alt poem, având titlul luat din pictură, “Imagine primăvara”, este cam anost faţă de celelalte două poeme, mai mult de toamnă-iarnă, care vin după el, fără titluri, de parcă ar ieşi eticheta din haina uşoară la suflarea vântului cald, pe când alura zgribulită a omului ar da foarte bine în cadru: “Cu un cântec/ de greier/ toropit/ sub luna/ deschisă/ ca o fereastră/ să visezi/ în mai/ inimă/ ca foșnetul/ duios/ de frunză” (“Imagine primăvară”); “Toamnă de-acum.../ iar foșnetul stelelor/ ruginește parcă/ lângă tâmplă/ toamnă de-acum.../ pașii sfărâmați pe alei/ şi nervurile frunzei/ zvâcnind/ ca vena tăiată/ toamnă de-acum.../ şi cuvintele/ scârțâie-n vânt/ mai tare/ decât girueta/ stricată”; “Uneori/ cu ochi flămânzi/ şi-ncrâncenați/ ca de jefuitori/ de morminte/ ne vizităm în somn/ cimitirul propriilor/ noastre vise” (p. 49-51). O critică psihanalitică ne ajută aici să depistăm tehnicile hermeneutice de încrustrare cât mai adâncă pe răbojul fiinţei şi de rechemare măcar onirică a adevărurilor învăţate din etapele principale ale vieţii noastre, chiar dacă multe deziderate au fost ratate. “Pas cu stângul”, o meditaţie cam romantică cu ocazia dărâmării statuii lui Lenin, asupra momentului când un cult se ruinează, nu îşi atinge obiectivul scontat. Poetul îşi egolatrizează “nemurirea”operei. În detrimentul ideologului comunismului internaţional. Priveşte chiar cu ochiul lui Lenin o posibilă ridicare a propriei statui, ca substitut împotriva ideologizării programate din defunctul regim. Nota metatextuală din subsolul poemului, ca explicare neavenită a titlului şi a mesajului din poem, trădează lipsa de modestie şi ne face să ne gândim la rigidizarea discursului: “pasul faraonilor cu stângul este pasul hieratic, pasul spre nemurire”. De altfel, acest text este în întregime şubred şi din cauza finalului nereuşit, pentru că numai căldură nu degajă moartea, ci dimpotrivă, teroare, senzaţie de îngheţ al fiinţei muribundului, iar dacă statuile de bronz ale unor tirani pot fi date la topit, atunci nu acelaşi lucru se poate spune despre propria imagine a poetului, devenită brusc cam prea statuară şi totuşi ghinionistă, deoarece face un pas cu stângul: “Sunt liber/ să-mi privesc/ cu ochiul tăcut/ al statuii/ nemurirea/ sunt liber/ să-mi odihnesc/ în tovărășia păsărilor/ pe umerii statuii/ a gândului/ veșnică migrare/ dar mai ales/ să fac un pas/ cu stângul/ ca imaginea faraonilor/ ca statuile pornite/ spre căldura/ morții”. Prea mult bacovianism strică – de exemplu într-un alt micropoem fără titlu, de iarnă infernală: “Iarna/ lumina/ la geam/ ca viețile/ ftizicilor/ prin spitale/ pâlpâie”. Reducerea luminii casnice din apartamente ori a celei din spitalele TBC la pâlpâirea vieţii din piept a tuberculoşilor nu spune nimic, acest defect de percepere, de comparare neînsemnând deloc o bună stăpânire a tehnicilor minimalismului poetic. Vedem aici un Bacovia redus la nivelul unui observator distrat al tragismului supravieţuirii, care se înţeapă cu propria floretă discursivă. Poemul “Marş cu stângul - Lui Vladimir Maiakovski (în loc de crez politic)” are un subtitlu care ne face să fim intrigaţi dacă se scontează sau nu separarea esteticului de ideologic, la modul pamfletar. Adresarea către nişte oameni ce mărşăluiesc nu este privită din exterior, eul liric de azi nu se detaşează prea mult de retorica de atunci. Incantaţia versurilor lui Ioan Hada stârneşte o senzaţie disforică, pentru că nu renunţă, ci abuzează de acele stridenţe ale limbii de lemn, ale Cântării României, iar trecerea la persoana a doua singular nu este justificată prin nimic, fiind vorba de fapt despre un dezacord (mai întâi sunt interpelaţi cititorii, apoi se dialoghează imaginar cu o singură persoană, purtătoare de “copil”, de responsabilităţi extinse şi-n viitor): “Desfășurați-vă/ într-un cântec/ tumultuos/ ca revărsarea de ape/ într-un foșnet/ de frunze/ răscolit/ de amintirea toamnei/ într-un susur/ de izvor/ zglobiu/ precum surâsul/ copilului tău/ mărșăluiți compact/ cu tâmplele/ îngropate adânc”. Până în această secvenţă, cu surâsul copilului, imaginile curgeau spre o satirizare originală a proletcultismului. Însă finalul ne face să ne îndoim de această perspectivă, pentru că Ioan Hada îl substituie rapid pe Maiakovski, îi continuă viziunea, fără să o spargă ca pe o liră de jucărie. O crede cea a unui Orfeu modern, deoarece mărşăluirea se petrece: “într-un vis/ cutreierat/ de strălucirea stelelor/ căci eu voi fi mereu/ în flancul stâng/ al sentimentelor voastre”. Nichita Stănescu era mult mai atent şi nu cădea în capcana perdidei retorici revoluţionare, din a doua perioadă de creaţie maiakovskiană, ideologizată la maximum.

Un alt volum de versuri din antologia de versuri a lui Ioan Hada este “La umbra zeilor în floare”, din anul 2007, având un motto din Esenin. Răsfirarea “tranşeelor existenţei cotidiene” este o imagine devenită posibilă printr-o altfel de percepere a luminii, a aerului citadin, dar şi a neoexpresionistelor “strigăte de disperare” pe care un poeta vates se laudă că le percepe printr-un miracol, de dincolo de ziduri. Asemenea călugărului ce stă cu şiragul de mătănii pe lângă un mormânt, eul liric vrea să înţeleagă dramatismul vieţii, iar tonul elegiac este cel care duce spre nihilism, deşi poemul neintitulat, autodedicat “Pentru vânzătorul ambulant de ziare Ioan Hada” începuse într-o ridicare de ton protestatară, indicând revolta. Totuşi valenţele subtextuale ale unei poezii sociale sunt eclipsate de melancolia lui Ioan Hada. Unele poeme sunt simple alegorii baroce, precum cel în care artistul devine fluturele atras de lumina femeii iubite, care îl va arde. Se compară în alt poem neintitulat cu firul de iarbă strivit de satrapii istoriei, în antiteză mângâiat de lumina cerească, transformându-se subit în triunghiul prin care vede Dumnezeu lumea. Apoi este rândul poemului să fie considerat mai trainic, mai longeviv decât piatra unui templu, poetul întrebându-se retoric dacă n-ar fi asemeni ţăranului român care l-a făcut pe Napoleon să intre în luptă “la Arcole”. Ioan Hada ar vrea să-l concureze în poezie militară pe Marin Codreanu, dar nu are tot instrumentarul necesar pentru succesul unei campanii duse pe tărâm istoric şi prin interpretarea orală, la ţară a evenimentelor tragice din istoria noastră de dată mai recentă. Nici aruncarea cu flori de cuvinte în... prostituate, dintr-un alt poem fără titlu nu convinge şi lasă o sugestie neterminată. Nu-i nimic avangardist aici în definirea actului artistic ca ocolire a lapidării prostituatelor, ca omagiere a lor cu flori. De parcă alte femei n-ar merita măcar aceeaşi preţuire! De ce să fie amintite doar ele – ne întrebăm – dar paginile următoare nu ne răspund, pentru că şi circuitul liric al unei antologii se poate dovedi incomplet. Poemele sunt şi asemenea “rănilor unui zeu răstignit”, spune în alt text Ioan Hada. Însă aluzia la Marsias, cel răstignit de către Apollo nu este completă. Marsias era muritor, un cântăreţ temerar, de talia lui Orfeu, dar nici măcar erou ca acesta ori semizeu. Iar Iisus Hristos n-a fost zeu. Chiar nu ştim ce zeu a fost crucificat. Poate Zoroastru, dar parcă el murise răpus pe o piatră: “Poemele/ asemeni/ zeului/ răstignit/ numai despre/ iubire/ vorbesc”. Muzicalitatea există, dar referirea mitologică inexactă scade mult valoarea textului artistic. Alte definiri, precum cele ale “poemelor de iubire” obosesc, deoarece ideea nu se schimbă. Bătătorirea la nesfârşit a cărării din lumea abstractă în concretul existenţei, prin paralelisme uşor exagerate, nu înlătură livrescul. De exemplu, punerea între paranteze a vieţii dintre scâncetul unui prunc şi ultima filare a flăcării unei lumânări – ceva ce seamănă cu un proverb al Ecleziastului, dar nu aduce nimic inedit: “[...]e loc destul/ pentru viața/ ca o paranteză/ în care încape/ mai multă/ bucurie/ şi suferință/ decât poți duce” (p. 143).

În concluzie, poezia lui Ioan Hada ar fi putut să fie una remarcabilă după promisiunile poemelor publicate în “România literară”, în anul 2000, însă nu s-a produs acea limpezire dorită a discursului poetic. Nouăzecismul său este şi astăzi în expansiune.

Versurile sale noi, din ultimul timp, au ceva din mult râvnita naturaleţe de la început, nu uşurinţa trecerii prin multe vârste şi curente ale poeziei mari. Aspectul transmodernist nealterabil al poeziei lui Ioan Hada merită sesizat, mai puţin jonglarea cu anumite formule mnemotehnice, acea abilitate a druizilor de care uzează şi mulţi tineri poeţi din ultima generaţie 2000. Iată un eşantion, un grupaj liric din cele mai recente poeme scrise de Ioan Hada:

 

La umbra rădăcinilor

 

Motto:

“Viaţa este un vis,

Visul este speranţă,

Speranţa este totul,

Totul este nimic”

 

(W. Shakespeare)

 

Mi-am dorit totul

de la viaţă

dar totul

înseamnă nimic

iar acesta

ca pe-un gol

m-a umplut

şi mă trăieşte

 

***

 

Până acum

viaţa mea

n-a fost decât

naufragiu

de iluzii

 

 

 

Zi toridă de vară

 

De-atâta lumină

nu se vede nimic

nimic nu rezistă...

Din această

perspectivă

viaţa noastră

pare

o iluzie

 

***

 

Oricât

de departe

am merge

întotdeauna

există

un dincolo

pe care

din nevoia

de bunătate

şi mângâiere

îl numim

familiar

Dumnezeu

 

***

 

Poezia

veşnic tânără

mamă

dăruieşte

cititorului

ca rodului

pântecului său

bogăţia

sentimentelor

şi taina

vieţii de om

născută-n

primăvara

cântecului de leagăn

al umanităţii

 

***

 

Seara

de-atâta linişte

şi singurătate

ce mă-nconjoară

parc-aud

şi simt

cum amintirea ta

urcă-n artere

ca seva-n trunchiuri

 

***

 

Poemul de iubire

rugăciunea sângelui

când te visează

 

***

 

Fără tine

în mine

însumi

ca nimicu-n

casa

zădărniciei

locuiesc

 

***

 

Dacă

prin absurd

am fi

mereu tăiaţi

în două

întotdeauna

va exista

o jumătate

a jumătăţii noastre

în care

e strânsă

toată nevoia

de bunătate

şi mângâiere

ce-o putem

dori

căreia

îi spunem

simplu

şi familiar

ca unei vechi

cunoştinţe

Dumnezeu

 

***

 

Nu există mare

suficient de mare

pe care să plutească

inima mea

când

în versuri fierbinţi

asemeni rugăciunilor

Te visează

 

***

 

Ajuns

la o răscruce

existenţială

de drumuri

eu l-am urmat

pe cel străjuit

de foşnetul

mâhnit

al ierburilor

din cimitire

pe care-l urmează

orice fiinţă vie...

Poeziile mele

au luat-o

pe drumul

în care

versurile

în rugăciune

capătă sens

doar în mişcarea

spre eternitate

care

după spusele

lui Zenon – bătrânul:

“nu există”

 

***

 

Eşti

mai frumoasă

decât însăşi

frumuseţea

de-o frumuseţe

pe care nici măcar

da Vinci n-ar putea

să-i redea enigma

de-o frumuseţe

a cărei lumină

nici chiar spectrul

larg al unui sonet

de Shakespeare

n-ar putea să-i

cuprindă magia

de-o frumuseţe

pe care până

şi serafii din ceruri

se miră

şi la care

cu smerenie

ca la lumină

divină

se-nclină

 

***

 

Fără tine

pierdut

în disperare

ca-ntr-o mare

de spaimă

pipăi nesfârşita

zare

descoperind

o nouă disperare

înfricoşător

de mare

 

***

 

Fără tine

până şi umbra-mi

cu regrete

sângerează

 

***

 

Fără tine

inima devine

rană

ce sângerează

şi-n sine

 

***

 

Fără tine

în mine

însumi

ca-n rănile

sângelui

mă regăsesc

 

***

 

Din lăcomia

privirii noastre

izvorăsc

aproape toate

rănile

lacrimilor

de sânge

din care

e alcătuită

viaţa

 

***

 

Am împrumutat

de la pietrele

râului

tăcerea şlefuită...

Şi ca pulberea drumurilor

vântului m-am dăruit

spre a simţi

strălucirea stelelor

ca pe structura

visurilor mele

 

***

 

Voi fi

ce nu sunt

încă

ceea ce încă

n-am gândit

ceea ce nu

există încă

dar care

va deveni

cu siguranţă

trecătoare

iluzie

 

***

 

Ca relicva

din adâncul mării

e utililitatea

ce fără tine

mă trăieşte

 

***

 

Tinereţea

a ieşit din mine

ca pasărea

din ou.

Cu elanul

zborului vital

care

până apuc

să-l înţeleg

a devenit deja

amintire regretabilă

 

***

 

Prin orbite

pătrunde

realitatea

ca prin spărturile

corăbiei apa

care

într-o zi

mă va scufunda

în uitare

ca pe orice

nulitate

 

***

 

La bătrâneţe

de câte ori

revin

la sinele meu

mă-ntâmpină

ruine

de care

scorojite

ca tencuielile

încă mai atârnă

visele

 

***

 

Cu tine

mână-n mână

devenim

punctele esenţiale

de care

curcubeul

îşi sprijină

bucuria

 

***

 

Inima mea

rostind

poeme de iubire

curcubeu

de bucurie

ce se-ntinde

de la Polul

Nord

la cel Sud

în care

regăsiţi

dragostea

mea

pentru voi

toţi

sub forma

unei pâini

frânte

de-o mână

divină

 

***

• Variantă

 

Inima mea

rostind

poeme de iubire

curcubeu

de bucurie

ce se-ntinde

de la Polul

Nord

la cel Sud

în care regăsiţi

dragostea mea

pentru voi toţi

ca o pâine

rumenită

de stele

 

***

 

Până

nu demult

chipul tău

dulce

ca de icoană

era

crucea

din trupul

rugăciunii

versurilor

mele

 

 

Sonata lunii

 

În nopţile de vară

pe oglinda lacului

într-o oază

de dragoste

înfăşurată

luna

ca inima

pe-o strună

de vioară

visează

în timp

ce amintirea

chipului tău

sub mângâierea

lumânărilor

prinde contur

de icoană...

Faceţi linişte!

La pian

în acord

cu stelele

tocmai cântă

Beethoven

 

***

 

Asemeni

unui tren

care vine

de nicăieri

şi pleacă

spre niciunde

e inima mea

care

ca săgeata

lui Zenon – bătrânul

e încremenită-n

nemişcarea

zădărniciei

ca-n singura

certitudine

 

***

 

Surâsul tău

miraculos

când mă priveşti

cu inima

parcă naşte

suave şoapte

de iubire

ca de floare

ce-şi desface

petalele

 

Haiku

 

Rana lui Iisus

floare de sentiment

ce sângerează

 

***

 

Ca ecoul urletului

de lup singuratic

ce muşcă cu spaimă

de noapte

ca dintr-un fruct

mult prea acru

se pierde

şi viaţa mea

 

***

 

Viaţa mea

superbă

n-a fost

decât

glontele

ce-a nimerit

nimicul

 

***

 

Sunt

asemenea

firului de iarbă

acoperit

de zăpadă

care

cu gândul

la tine

lumină caldă

şi pură

de primăvară

visează

 

***

 

Fără tine

inima devine

relicvă

măcinată

de carii

regretelor

 

***

 

Versurile mele

precum lumina aurei

icoana

îţi înfăşoară

 

***

 

Culorile calde

ale curcubeului

nu-s decât notele

prin care

lumina

îşi cântă

bucuria

 

***

 

• Variantă

 

Trupul tău

născut

de flori

şi lumina-l

mângâie

cu mirare

ca pe-o minune

a minunilor

 

 

Haiku

 

Chipul tău dulce

este crucea din trupul

rugăciunilor

 

***

 

• După Nichita Stănescu

 

Eu eram

într-o bătaie

de inimă

tu în cea imediat

următoare

ca două jumătăţi

de sferă

ale aceleiaşi zile

a creaţiei

numai dragostea

zbura între noi

ca o liturghie

ce uneşte

firul de iarbă

de rugăciunea lui

alergarea privirii

de cea a răcnetului de leu

repetând

întreaga structură

de sentimente rotunde

din care a fost creată

bucuria luminii

dintâi

 

 

Alte poeme (Noiembrie 2013)

 

I

 

inima  mea

mic  poem

de  iubire

îţi  poartă

chipul dulce

precum apostolul

de-odinioară

pe  toate  drumurile

crucea

 

II

 

în  inima-i  jar

cu  focuri  de  patimi...

privesc în mine

ca un copil speriat

prin fereastra

cind afară-i furtună

iar tenebrele nopţii

hohotesc lugubru

mai tare decât nebunii-n

delir

 

III

Seara

ostenit

retras

în inima ta

precum călugăru-n

chilie

mă adăpostesc

speriat

de tenebrele junglei

umane

de-afară

 

IV

 

Pe urmele

frunzei veştede

purtate

de vânt

îmi descopăr

disperat

existenţa

 

V

 

Când zâmbeşti

mă simt

ca-n primăvara

cântecului

de iubire

al curcubeului