Aflu dintr-un articol al lui Dumitru Crudu că a murit (și încă în ce condiții nedemne!) poetul basarabean Eugen Cioclea, unul dintre cei mai admirabili scriitori români contemporani pe care-i știu.
Habar n-aveam că era într-o stare atît de deplorabilă. Îi scrisesem acum o săptămînă, rugîndu-l să-mi permită preluarea unui poem al lui în rubrica mea de poezie.
Eram mirat că nu mi-a răspuns, așa că i-am scris și pe Facebook.
El, însă, probabil că răspundea deja la alte întrebări, infinit mai importante.
Rămîne după el o poezie extraordinară, pe care uriașa majoritate a cititorilor români o au încă de descoperit.
 

Daca-i să mor
măcar să mor frumos,
îndrăgostit și încă tînăr.
Grăbește-te, iubito, să-ți fiu de vreun folos,
nu mă privi străină
peste umăr.
Căci și așa degrabă o să plec
să ar hectare de singurătate,
dar, egoist, mai sper să mă înec
în suflul tău de miere
și de lapte.
Orașul vinde,
în loc de flori, nebuni,
iar mătura-i din liliac la piață.
Doamne, de ce insiști să mă cununi
cu roțile tramvaiului
din față?!
Ori eu de mult
sînt scara de la bloc,
aștept pantofii ei să mă mîngîie,
să-mi se topească ceafa de noroc,
ca un asfalt în care-au
să rămîie.
Parcă ți-am spus
că vreau să mor frumos.
Naivii caște gura ca la Kio
și-n timp ce bat din palme zgomotos,
aorta-mi strigă,
clandestin,
adio!

(din volumul "Vreau să distrug uniVersul", Editura Prometeu, Chişinău, 2007)
 

O rubrică de Radu VANCU