Grijă şi grijanie

Grija mă împinge către Biserica din fundul curții.

Nu admit să mă împărtăşesc pe drum. De pornit, pornesc. Am grija în sânge amestecată cu globule, cu limfă, cu duh. Mă împărtăşesc stând în genunchi în fața Sacrificiului. În fața lipsei de grijă de Sine. Despre grijă nu am cuvinte bune - nu mă lasă să dorm, cățeaua Dracului.

Ioana Pârvulescu în România literară, nr 33, 2003 analizează specificul ontologic al grijii. Redăm mai jos expunerea firească despre grijă.

Odinioară, pe cînd zeii umblau pe Pământ fără să se ferească, Grija a trecut peste un rîu, a luat de pe mal nişte lut şi a început să-l modeleze. După ce lutul a prins chip, Grija l-a rugat pe Jupiter să-i dea duh. Fără să stea pe gînduri, zeul a îndeplinit rugămintea Grijii. Sfada a început însă cînd bucata de humă însufleţită a trebuit să primească un nume: Grija ar fi vrut să-i pună numele ei, Jupiter socotea însă că se cuvine să dea noii creaturi numele lui. Pămîntul a intrat şi el în dispută şi, cum trupul făpturii era din humă, i s-a părut firesc ca ea să-i poarte numele. Pînă la urmă cei trei s-au dus la Saturn, timpul, să le judece pricina. Hotărîrea acestuia a fost următoarea: deoarece făptura e făcută din humus, din pămînt, va avea numele Pămîntului şi se va numi homo, om. Cum Jupiter este cel care i-a dat duh, la moartea omului îl va lua înapoi. Trupul de pămînt se va întoarce în pămînt, căci aşa e drept. Dar pentru că Grija este cea care a dat chip făpturii şi a modelat-o, omul se va afla toată viaţa în stăpînirea ei.

Oricît de surprinzător ar fi, istoria despre naşterea omului din grijă şi despre felul cum timpul îl lasă pe om în grija grijii, la voia ei, această poveste simplă, frumoasă şi uşor de înţeles nu se află într-o carte de basme pentru copii, ci într-una din cărţile cele mai dificile ale filozofiei, Sein und Zeit de Martin Heidegger. (Cititorul român o găseşte la pagina 268 din traducerea apărută anul acesta la Editura Humanitas, realizată de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă). Ceea ce nu înseamnă, desigur, că Fiinţă şi timp e o carte accesibilă, ci că, în ciuda faimei ei intimidante, merită riscul lecturii, ştiind să te surprindă. Într-un Excurs… final, în care Gabriel Liiceanu trece în revistă cîţiva termeni esenţiali ai “codului” heideggerian, se opreşte şi asupra grijii “ca existenţial integrator”: “Dar de ce un cuvînt lipsit de orice trecut metafizic, precum «grija», este chemat dintr-o dată să exprime însuşi temeiul structurilor co-originare ale Dasein-ului şi, pînă la urmă, însăşi structura de fiinţă a acestuia?” Cine vrea să înţeleagă răspunsul la această întrebare trebuie să înţeleagă întîi sensul pe care-l dă Heidegger cuvîntului grijă, “ca termen ontologic şi ca existenţial suprem”, dincolo “de toate aluziile ontice la starea psihologică a celui care este «plin de griji» (care «nu-şi vede capul de griji»)”, cuvînt care păstrează totuşi “semnificaţia zbaterii esenţiale care palpită în miezul de fiinţă al acelei fiinţări apărute nu se ştie cum, acaparată în permanenţă de «ceva»…” (p. 612).

Dacă e lipsit de trecut metafizic, termenul grijă nu este însă şi lipsit de trecut literar. Povestea grijii (în ambele sensuri de bază ale cuvîntului, cel negativ, “necaz, îngrijorare” şi cel pozitiv, “atenţie, dăruire, îngrijire”) vine de departe. Autorul genezei grijă-om este latinul Hyginus, zis şi “astronomul”, pentru a nu fi confundat cu Hyginus “bibliotecarul”, unul dintre intimii lui Ovidiu. “Astronomului” i se datorează un soi de dicţionar mitologic de inspiraţie grecească, alcătuit din 227 de aşa-zise fabule, dintre care una, a 20-a, este cea despre Cura, Grijă. Sentinţa lui Saturn, ca Grija să-l aibă pe om în puterea ei toată viaţa: Cura enim quia prima finxit, teneat quamdiu vixerit l-a preocupat pe Herder, care a scris poemul Das Kind der Sorge (Copilul Grijii), cu aceeaşi sentinţă saturniană: “Dir, seiner Mutter, o Sorge/ Wird es im Leben geschenkt” (“Ţie, a lui mamă, o, Grijă/ Cît trăieşte-ţi va fi dăruit”). De la Herder motivul grijii a fost preluat de Goethe în partea a doua din Faust. Inspirat de Goethe, Konrad Burdach a publicat în 1923 un studiu intitulat Faust und die Sorge (Faust şi grija). Studiul lui Burdach a fost citit de Heidegger, iar fabula lui Hyginus este citată în latină în Sein und Zeit, apoi, în paragraful despre “Confirmarea interpretării existenţiale a Dasein-ului ca grijă…”.

Părintele Stăniloae admite că ceea ce ne mai leagă încă de lucruri e grija. Ea e rodul amar al patimilor sau al împătimirii de lucrurile lumii. Patima îşi trăieşte apogeul în gustarea plăcerii şi în revolta față de durere (întristarea, mânia).

Grija dispare pe drum. Grija îşi lasă solzii luând înfățişări blânde afară.

O mare parte din viața sa omul se află în aşteptarea şi în căutarea de plăceri şi în frica de dureri, prezente şi viitoare. Acesta e un rod al patimilor, e manifestarea necontenită a prezenței patimilor din noi. Aşteptările şi temerile acestea ne produc griji. Dar chiar şi în răstimpurile când nu mai avem constiința actuală că aşteptam o plăcere, sau că ne temem de o durere viitoare, lucrăm pentru asigurarea unor plăceri şi pentru evitarea unor dureri viitoare neprecizate. Motorul care ne împinge în această lucrare este grija. Ea e delegată împătimirii pe planul mai din față al vieții şi e locțiitoarea statornică a acesteia, în răstimpurile ei de retragere pe planul din fundal. Când "cucoana împătimire" doarme, slujnica ei, doamna grijă (Frau Sorge) stă trează şi veghează, "cu părul zburlit şi cu ochii tulburi de nesomnul aproape permanent".

Motorul grijii e frica, şi prin ea omul caută să asigure mereu realizarea posibilităților sale viitoare în legatură cu lumea în care se află țintuit. A face parte din lume înseamnă esențial a avea grijă. Grija nu-l lasă din lanțurile sale nici o clipă cât trăieşte. Cura teneat, quamdiu vixerit, spune o legendă din mitologie, care împarte pe om între Jupiter (sufletul), Tellus (pământul) şi grija (existența pământească).

Aşadar, e grija rodul amar al patimilor sau al împătimirii de lucrurile lumii sau e temei al structurilor co-originare ale Dasein-ului şi structură de fiinţă a acestuia? Nu putem, desigur, să facem abstracție de apropierea formidabilă pe care ne-o oferă limba română dintre grijă şi grijanie (cuminecătură, euharistie, împărtășanie). De asemenea, nu putem, cauzați de pervertirea continuă a limbii şi realității, să nu amintim de superba realizare lingvistică din înjurătura 'tu-ți grijania mă-tii!

Dar, ce putem a spune despre Heruvic? Textul românesc al Heruvicului este o traducere a variantei slave a acestuia: Noi care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum sa o lepădam ... ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel, de cetele îngereşti, nevăzut înconjurat.

Toată grija cea lumească acum să o lepădăm. Să o lepădăm afară. Se poate lepăda şi înlăuntru. Dar nu grija. Inlăuntru grija se preschimbă în insomnie. Insomnie fatală, cioraniană, mecanicizată, barbară, cu gust, cu vene, cu mecanisme de de îndreptare. Ați simțit vreodată cum te îndreaptă cineva, organic, cum îți îndreaptă trupul, belindu-l?

Grija e, înainte de toate, diferență ontologică dintre viu şi mineral; abstracție a dumnezeirii şi încununare magică a copilăriilor fericite.

Un copil zdrențuit care are grijă de un pui de pisică...

 

 

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.