iarna canibalilor (poem în două acte minore)

întâia: zăpadă şerpie

zăpada fără oase s-a strecurat în pod. mă simt
un ou de şarpe sub troienită criptă. o lună neagră-ntoarce
visările în plod. înveninându-mi trupul cu amorţiri de vită.

e-atâta umezeală c-abia răzbate lampa
să pâlpâie de barba-mi deasupra unei cărţi.
pe frunte - ţurţuri? coarne? - se chinuie să-mi crească.
parcă tălpigi de sănii peste polare hărţi.

zăpadă 2: corăbii fără leac

azi am rămas întroienit. mă cuprindea
muţenia zăpezii. un coşciug de gheaţă
plutea pe curba lumii. fluturi albi
mureau în aer aprinzând lumina.

sau întunericul. dar fiind atât de frig
de ţărmul iernii se izbeau corăbii

zăpadă 3: m-am ursit

se ridicase ziua jumătate. ochiul stâng
simţindu-i lipsa începea să bată. nu
clipeam. dar inima parcă voia să vadă
raiul în care chiar şi urşii-s albi

întâia vânătoare: sfârşitul

cuvintele îmi sunt tot mai puţine. cred
că voi porni - azi nu dar mâine - Marea Vânătoare.
am ascuţit săgeţile de-un os
fosforescent al bunului meu tată. nu

nu l-am cunoscut. pân-am crescut pornise
mânat de-o altă foame-o altă vânătoare.
dar şi-a tăiat o mână. a lăsat
vorbă-ntre urşi: să îmi păstreze osul.

iar eu am două fete. s-au sfârşit
numelui nostru vânătorii

vânătoare 2: dezvrăjirea

n-am altă armă. singur acest os
tocit la capete. iar măduva e suptă.
câte sălbăticiuni la foc am perpelit!
nimic nu-i mai gustos decât un tată.

secretul? iată-l: de nu-l mănânci pe tot
chiar afumat chiar îngheţat se strică

vânătoare 3: hârca

demult am părăsit pădurile. o urmă
de nu-se-ştie-ce m-a ispitit departe.
iar peste umbra mea o umbră mult mai lungă
îmi spune că vânatul în mine s-a întors.

atât de tare strâng în mână osul tatei
că-ncheietura mâinii de scris mi se albeşte

Add new comment

CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.