Impertinența melancolică

E ușorgreu să scrii o vilanelă, cum ușorgreu e și să scrii un sonet, o baladă villoniană – toate genurile care au o formă foarte clar definită. Forma te ghidează, te ajută, îți dă aripi, și nici nu observi cum aripile devin facile, stereotipe, cum vulturul se transformă într-unul de hîrtie.

Întîia villanellă de amor a lui Radu Vancu ocolește majoritatea primejdiilor (paranteza din strofa a patra mi se pare, totuși, o prăpastie în care a căzut datorită cerințelor). Pasărea măiastră (vorba vine…) se înalță însă din nou, și zboară în toată frumusețea ei. „Absența ta se face din ce în ce mai plină” sau „sînii noptatici” sunt imagini foarte frumoase ale unui sentiment comun.

Dar ca întotdeauna, important nu e sentimentul, nici un vers bun – importantă e perspectiva vorbitorului, acea cameră înaburită de dor în care doi oameni se iubesc și unul dintre ei încearcă să vorbească despre asta.

Cîtă impertinență dulce-amară în poezie! Și cîtă melancolie a celui care știe asta.

                                            

Radu Vancu
întâia villanella de amor

nu poţi şti când lumina e-ntr-adevăr lumină
ori numai moartea dulce-ntunericului când 
absenţa ta se face din ce în ce mai plină.

deşi coboară-n mine privirea cea satină
a ochilor tăi verzi, întunecat arzând,
nu poţi şti când lumina e-ntr-adevăr lumină.

goi, sânii tăi noptatici în mână îmi suspină
şi trupurile noastre se-ngemănează blând –
absenţa ta se face din ce în ce mai plină –,

apoi, sânii noptatici de suflet mi se-anină
şi-l sfâşie. lumini ţâşnesc din el cântând.
(nu poţi şti când lumina e-ntr-adevăr lumină.)

iei sfâşiatul suflet în mâna cristalină
şi-l sorbi ca pe un abur, din doi unul făcând.
absenţa ta se face din ce în ce mai plină.

pe pielea ta e noaptea o spumă tot mai fină.
sub ea, sufletul meu luceşte ca un gând.
nu poţi şti când lumina e-ntr-adevăr lumină.
absenţa ta se face din ce în ce mai plină.

 

A melankolikus arcátlanság

 

Könnyűnehéz egy villanellát írni, ahogy könnyűnehéz egy szonettet vagy egy villoni balladát is – mindent, aminek a formája nagyon világosan megszabott. A forma vezet, segít, szárnyakat ad, és észre sem veszed, hogy a könnyűség túlba megy át, hogy a sas szárnyai papírból vannak.

Radu Vancu Első szerelmes villanellája elkerüli a veszélyek többségét (a negyedik szakasz zárójele mégis szakadéknak tűnik számomra, melybe a beszélő belezuhant). A csodamadár (Brâncuși műve integet) azonban ismét felszáll, és teljes szépségében szárnyal. A „hiányod egyre nő csak nő belém” és az „éjszaki melled” gyönyörű képek egy olyan érzelemről, amely mindenkit megkaristol.

De mint mindig, most sem az érzelem a lényeg, nem is egy jó sor – a lényeg a beszélő perspektívája, az a vágytól párálló szoba, ahol két ember szereti egymást és az egyik beszélni szeretne erről.

Mennyi keserédes arcátlanság a versben! És mennyi melankólia abban, aki tisztában van ezzel.

 

 

Radu Vancu

Első szerelmes villanella

nem tudhatod mikor is fény a fény

s mikor az édes sötétség halála:

hiányod egyre nő csak nő belém.

 

bár elmerül bennem zöld szemed, a szatén,

mind mélyebbre hatol éj-sötétlő parázsa

nem tudhatod mikor is fény a fény.

 

meztelen melled nyög a vágy kezén

testünknek szelíden összeforr a vágya –

hiányod egyre nő csak nő belém –,

felhorzsol lelkem egyik szegletén

éjszaki melled és a fényt kitárja

(nem tudhatod mikor is fény a fény),

 

de benned nem múlik el a remény:

lelkemet lelked felissza magába.

hiányod egyre nő csak nő belém.

 

bőrödön mind selymesebb hab az éj.

alatta nyílik lelkem fénylő virága.

nem tudhatod mikor is fény a fény.

hiányod egyre nő csak nő belém.

 

 

Add new comment

CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.