Iubire în decembrie 89 – 33: Cine fură morţii

Era o nebunie pe străzi. Cred că nu mai lucra nimeni, toate magazinele erau închise, părea că toată lumea ieşise din casă, în centru nu mai aveai loc să arunci un ac. Ceauşescu nu căzuse, dar armata se retrăsese în cazărmi şi n-am văzut picior de miliţian. Sunt convinsă că au fost, dar eu nu i-am văzut. Doar grupuri şi grupuri de manifestanţi cu steaguri găurite, mergând spre Operă, unde se strânseseră atât de mulţi, cum nu mai văzusem vreodată. Mi-au dat lacrimile. Simţeam că se întâmplă ceva nemaipomenit. Dar aveam dreptate să cred că e ceva de neînţeles la mijloc. Pe noi ne eliberaseră din arest, dar mulţi alţii au rămas închişi, habar n-aveau ce se petrece pe străzi şi au mai fost anchetaţi şi bătuţi încă două zile. Am aflat asta mai târziu. Atunci m-am dus val-vârtej la cămin.

Nu ştia nimeni de Vladian. Ultima oară îl văzuseră, ca şi mine, sâmbătă. Întrebând ba pe unul, ba pe altul, oameni care îl ştiau sau care habar n-aveau cine este şi ridicau din umeri, dar auziseră ce se întâmplase în acea zi şi în celelalte sau chiar fuseseră martori, am reuşit să înnădesc bucată cu bucată şi să-mi închipui ce s-a petrecut.

Ştiam că plecase sâmbătă dimineaţă la repetiţii pentru concertul programat spre sfârşitul anului, n-ar fi trebuit să se întoarcă la cămin decât a doua zi spre seară. Şi el şi formaţia lui voiau să profite din plin de cele două zile fără cursuri. Dar s-a întors, nu ştiu de ce, n-a reuşit nimeni să-mi spună, unii ziceau că uitase ceva partituri, dar e imposibil, pentru că avea toată muzica în cap şi de multe ori nici măcar nu se ţinea de partiturile alea, îi plăcea grozav să improvizeze, alţii spuneau că avea o întâlnire după-amiază cu cineva despre care nu spusese nimănui, dar mă îndoiesc să nu-mi fi spus nici măcar mie, nu era atât de secretos. În jurul căminelor studenţeşti era o atmosferă mai tensionată decât o lăsase dimineaţa devreme. Mulţi studenţi stăteau pe alee discutând evenimentele care cuprinseseră oraşul şi se gândeau să treacă la acţiune. Dar nu prea ştiau ce să facă sau cum să facă. Cei mai mulţi voiau pur şi simplu să-şi îndemne colegii să meargă în oraş şi să se alăture coloanelor de demonstranţi. Dar alţii care ştiau că sunt printre ei destui turnători şi securişti înclinau să mai aştepte măcar până a doua zi în zori, să plece pe lumină, pentru că li s-ar fi alăturat mai mulţi dintre locuitorii oraşului. Deliberau pe alee, vreo patruzeci-cincizeci de inşi, mai mult sau mai puţin grupaţi, în timp ce porţile căminelor fuseseră închise, iar uşile unor cămine aveau lacăte. Vladian rămăsese printre ei, fusese ori nu fusese în cămin, asta n-am de unde să mai ştiu, tot ce am aflat şi nici măcar nu sunt sigură că aşa a fost, este că voia cu tot dinadinsul să-i determine să meargă să protesteze în centru. Parcă uitase de repetiţii. Chiar aşa mi-a spus unul care îl întrebase cum mai stă cu repetiţiile şi Vladian se înfuriase ori dăduse din mână a lehamite, omul nu-şi mai amintea cu exactitate, e mai important să ne revoltăm, ar fi spus.

Se făcuse seară târziu. Nu ştiu cam la ce oră, nimeni n-avea un reper limpede, a apărut dinspre podul din apropiere un tab în spatele căruia înainta cu precauţie un pluton de soldaţi. Când s-au apropiat, grupul de pe alee şi studenţii aflaţi la geamuri au început să-i huiduie. De la o fereastră cineva a aruncat cu o sticlă goală sau ceva de genul ăsta. Pe urmă totul s-a petrecut foarte repede, mulţi nici n-au fost în stare mai târziu să spună prin ce trecuseră. Soldaţii s-au desfăşurat şi fără nici un avertisment au deschis focul. Unii au tras în sus, alţii au tras în ziduri şi în ferestre, dar alţii au tras chiar în oameni. A fost o pârâială cumplită câteva minute. Studenţii aflaţi pe alee s-au aruncat la pământ, speriaţi. Unii înjurau. Alţii tremurau de frică. Dar n-a durat mult, soldaţii au primit o comandă scurtă, s-au regrupat şi au plecat mai departe în spatele tabului. Aveau altă misiune, trăseseră doar ca să-i sperie pe cei care-i huiduiau.

Când studenţii s-au ridicat, au văzut că trei dintre ei au rămas jos. I-au luat pe sus şi i-au dus pe băncile din faţa căminului celui mai apropiat. Unul fusese împuşcat în gât, altul în braţ, al treilea în piept. Cel împuşcat în piept era Vladian. Se sufoca, abia mai respira. Cam atunci au coborât din cămin doi studenţi străini, care de fapt erau medici la specializare şi s-au grăbit să le acorde primul ajutor. Şi-au dat seama imediat că sunt cazuri grave şi trebuie duşi la spital.

I-au urcat pe toţi trei într-o maşină, pe Vladian l-au aşezat pe bancheta din spate, cu capul pe picioarele celui rănit la mână. Cel rănit la gât fusese aşezat pe scaunul din faţă. A murit foarte repede, abia plecaseră de la cămine, la primul viraj a căzut peste şofer. Pe urmă Vladian a început să horcăie, nu mai avea aer, i-a căzut capul într-o parte şi n-a mai scos nici o vorbă. Cred că murise şi el până au ajuns la spital, dar nimeni n-a ştiut să-mi spună asta. Acolo i-au luat pe toţi trei nişte brancardieri şi i-au dus înăuntru zicându-i şoferului, care era unul din medicii la specializare, să nu-şi facă probleme pentru că au încăput pe mâini bune şi că n-are rost să mai rămână, nici măcar nu era voie să intre la ora aceea în spital, cât era el de medic în formare. Aşa că studentul străin s-a întors la cămin şi de atunci nimeni nu i-a mai văzut pe cei trei. Au încercat colegii lor să-i caute a doua zi, pentru că nu ştiau că doi dintre ei muriseră, dar spitalul era înconjurat de soldaţi şi de civili înarmaţi, nu s-au putut apropia nici măcar de uşă.

L-am căutat pe Vladian la cămin, la spital, m-am gândit că fuseseră prea mulţi răniţi în zilele acelea şi i-au transferat pe la alte spitale, aşa că m-am dus la toate spitalele oraşului, chiar şi la maternitate. În zadar. Nimeni nu ştia de el. Nu-l înregistraseră? N-avusese nici un act la el? N-avusese geaca de care nu se despărţea şi în buzunarul căreia ţinea toate actele, fotografiile noastre şi alte zeci de mărunţişuri nefolositoare? L-am căutat cu disperare peste tot. Am stat o săptămână în zbucium. Nici n-am putut să mă bucur când a căzut Ceauşescu şi tot oraşul era în sărbătoare. Umblam ca bezmetică pe străzile pe care încă  se mai trăgea, cum ştii şi tu, puteau să mă împuşte şi pe mine, nu-mi păsa de nimic. Dar nimeni nu-mi spunea nimic.

(din volumul ”Iubire în decembrie 89”, Editura Meronia, 2002)

Add new comment

CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.