Iubire în decembrie 89 – 34: De ce-am fugit

La spital, în primele zile, unul de la morgă s-a îndurat de mine şi mi-a spus că n-are rost să-l mai caut, pentru că toţi morţii fuseseră trimişi cu un camion la Bucureşti, pentru incinerare. N-am crezut, nu puteau să-mi fi făcut una ca asta, m-am uitat la el ca la un strigoi, cred că s-a şi speriat, dar nu sunt sigură dacă de privirea mea sau pentru că fusese prea slobod la gură şi putea s-o păţească. N-am crezut nici mai târziu, când au apărut dovezi, că morţii Timişoarei fuseseră incineraţi.

Pe urmă cineva mi-a spus că unele cadavre au fost duse în cimitirul săracilor şi îngropate în comun. Am cerut să mi se spună cine au fost aceia, poate au nume, poate se afla şi Vladian printre ei. Dar nimeni nu ştia nimic de vreo groapă comună, toţi ridicau din umeri, unul îmi spunea să nu mai plec urechea la zvonurile străzii, altul mă avertiza că s-ar putea să dau şi eu de bucluc dacă tot scormonesc, pentru că mulţi dintre cei care au dat ordine vor să-şi apere pielea şi ar face orice să nu se ajungă la ei, altul mă sfătuia să-mi văd de treabă, că mortul de la groapă nu se mai întoarce.

“Care groapă?”, întrebam eu.

Ridica din umeri. “O fi o groapă pe undeva şi pentru bărbatul matale.”

Procurorul la care m-am dus de câteva ori îmi ascundea totul. Mi-am ieşit din fire, eram în stare să-i dau cu ceva în cap. Vedeam cum mă minte. Nu voiam să mai ies din biroul lui, fusesem de alte cinci ori degeaba, mă purta pe drumuri cu vorbe goale, ba că nu ştie nimic, ba că n-au ajuns la el toate dosarele, ba că morţii sunt în sarcina altuia, ba că trebuie să vină o echipă de la Bucureşti care va cerceta unde au dispărut cei care au dispărut şi atunci nu se poate să nu aflu şi eu. Dar trebuia să lămuresc chestia aia cu groapa comună şi n-am mai vrut să plec.

“Chiar vrei să vezi?”, m-a întrebat într-un sfârşit, agasat, enervat, sastisit de insistenţele mele.

“Da.”

“Chiar vrei să vezi?”, repetă.

“Da. Trebuie să aflu.”

“Şi o să mă crezi atunci că nu e niciun Vladian în groapa comună?”

“Da.”

M-a dus la capătul unui coridor pustiu, pe o parte erau numai uşi înalte de lemn, vopsite într-un crem murdar, pe cealaltă parte se înşirau unul lângă altul seifuri de metal, grosolane şi vechi, zgâriate şi cu vopseaua verde închis scorojită, cu mânere mari de alamă. Nu ştiu cum de am reţinut toate amănuntele acestea, chiar şi scârţâitul paşilor şi al uşilor, probabil aşa reţin condamnaţii în ultima clipă toate amănuntele. Mă simţeam ca un condamnat.

A deschis uşa unei săli unde se aflau mai multe persoane tăcute, la birourile lor, cu nasurile înfundate în hârtii, parcă nu ne vedeau. În mijloc era o masă cu dosarele celor nouă îngropaţi în comun, parcă puse acolo pentru mine. Îmi tremurau mâinile. Am luat dosar cu dosar, metodic, de la un capăt al mesei la celălalt. Fiecare avea pe prima pagină fotografia celui mort şi cuvântul “neindentificat”. În loc să simt o uşurare cu fiecare dosar pe care îl răsfoiam, mă cuprinsese panica. După primele cinci dosare, le deschideam pe celelalte din ce în ce mai încet, mi-era teamă să nu ridic coperta şi să-i văd chipul lui Vladian, îmi tremurau buzele şi mi se împăienjeniseră ochii. Când am ridicat al nouălea dosar, m-am oprit, nu eram pur şi simplu în stare să-l deschid.

“Ei, te-ai lămurit?”, spuse procurorul cu voce cavernoasă care rămăsese tot timpul în picioare, în spatele meu, de parcă s-ar fi temut să nu fug cu dosarele. În clipa în care i-am auzit glasul, l-am deschis ca un automat şi pe ultimul, era o copilă, probabil o şcolăriţă, şi am izbucnit în plâns.

“Te-ai lămurit?”, repeta procurorul.

Am ieşit val-vârtej.

Am mers la prefectură, i-am văzut pe cei care ajunseseră acum în fruntea oraşului, fuseseră pe străzi ca şi mine, m-au ascultat cu răbdare, dar mi-au spus că securitatea a furat morţii şi nimeni nu ştie nimic de ei. N-aveau cum să mă ajute.

M-am întors la spital şi am vrut să-i văd pe doctorii care fuseseră de gardă în noaptea când Vladian fusese adus acolo. Nu reuşisem să fac asta mai devreme, pentru că toţi se dădeau loviţi. A fost în zadar şi acum. Nimeni nu voia să vorbească, de parcă era secret militar. Nimeni nu ţinea minte ce se petrecuse atunci, nimeni nu mai ştia pe unde sunt registrele. Am refuzat să plec până nu aflu ceva. Nu ştiu cum se face că nu m-au dat în brânci pe scări, probabil mai fuseseră destule femei care îşi căutaseră rudele şi nu mai aveau nevoie de încă un scandal. Am aşteptat câteva ore. Nu înţeleg ce era în capul meu, doar nu avea cum să apară hodoronc-tronc vreun binevoitor care să-mi spună tot ce se întâmplase numai pentru că refuzam să mă mişc din hol. Se schimbau turele, medici şi asistente treceau pe lângă mine şuşotind, dar nu-mi spunea nimeni nimic. O clipă m-am gândit că vor fi crezut despre mine că sunt nebună. Nu-mi păsa.

Când pe coridorul intrării nu mai erau decât câţiva vizitatori rătăciţi, o soră tânără mi-a şoptit s-o urmez într-o chicinetă. A închis încet uşa în urma ei, vizibil speriată de ce face, şi mi-a spus să nu mai insist, pentru că nu există nicio foaie de prezentare din noaptea aceea, a dispărut pur şi simplu, nimeni nu ştie câţi răniţi au sosit, nici cât erau de grav. Iar în noaptea următoare fusese şi mai rău, veniseră atât de mulţi că n-ar fi avut timp să mai scrie, dacă ar fi fost lăsată. Dar mai mulţi bărbaţi pe care nu-i văzuse până atunci în spital insistaseră să nu mai noteze nimic, niciun nume, niciun număr, nimic despre vreo plagă, vor avea ei grijă de acte şi de formalităţi mai târziu, nici măcar nu i-au dat voie să însoţească brancardierii spre sălile de operaţie. Mai târziu unul dintre brancardieri îi spusese că nu dusese niciun rănit în sălile de operaţie, ci direct la morgă şi acolo bărbaţii aceia străini de spital îi lichidau. Iar doctorii nici măcar nu ştiau ce se întâmpla.

Albisem probabil, mi-a scăpat un singur cuvânt:

“L-au omorât!”

“Nu ştiu”, spuse infirmiera, “poate era mort când a ajuns aici, dacă spui că fusese rănit în piept. Nimeni nu poate şti. Dar înţelegi că nimeni n-o să-ţi spună?”

Mi-am pus capul în palme şi am izbucnit în plâns. Era prima oară când plângeam de două săptămâni, până atunci nu-mi scăpase o lacrimă, doar îl căutasem, speram prosteşte că o să-l găsesc, că şi-a pierdut memoria, că zace grav rănit prin cine ştie ce salon, că l-au trimis în alt spital sau în alt oraş. Într-o clipă mi-am dat seama că nu mai era nimic de făcut şi că n-o să-l mai văd. Am plâns tăcut, multă vreme, până m-am liniştit.

Infirmiera plecase.         

Cine au fost soldaţii care au tras? De ce au făcut-o? N-a aflat nimeni. O să cerceteze cineva? Crezi că are cineva vreun interes să cerceteze? Crezi că o să-i pese cuiva? Au murit 73 de oameni la Timişoara. Ştiu că până la sfârşitul anului au fost şi mai mulţi la Bucureşti. Crezi că va da cineva vreodată socoteală? Unii au rămas invalizi, alţii şi-au pierdut rudele şi tot invalizi au rămas. De ce? Crezi că-i va păsa cuiva că se află sau nu adevărul? Nu să-i pedepsească pe cei care au tras, ci doar să ştie ce-a fost? Nu crezi că până la urmă vor fi vinovaţi tot cei care au ieşit în stradă şi au murit?

Nu m-am gândit la toate astea în clipele acelea, doar am început atunci.

Când m-am săturat de plâns, mi-am şters ochii şi am părăsit spitalul. După zece zile părăseam şi ţara. Cam la vremea comemorării aceleia din 12 ianuarie pe care n-ai înţeles-o. 

 

(din volumul ”Iubire în decembrie 89”, Editura Meronia, 2002)

Comments

Felicitări pentru munca extraordinara depusă și pentru Premiile primite.Un om de o valoare inestimabila.Tot binele pt.D-voastra. Hirsch-Dobasiu Lavinia

Add new comment

CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.