Iubire în decembrie 89 – 35: Un bilet și un cadou

Şedea în vârful patului, cu picioarele strânse sub ea. Fuma. Se întrerupsese o dată din povestit şi căutase cu mâna tremurândă în geanta lăsată pe scaun un pachet de ţigări. Îşi aprinsese două sau trei, una după alta. Cât trăgea adânc fumul în piept şi-l zvârlea afară rotocoale încălecate, tăcea şi privea pe fereastră. Nu ştiu ce vedea, pot să bănuiesc la ce se gândea. Nu suport fumul de țigară, nu-mi plac fumătorii, dar nu i-am spus nimic. Ţineam minte că pe vremuri îi detesta ca şi mine pe fumători. Doamne, cum se mai schimbă oamenii!

- Asta a fost! a zis după o pauză foarte lungă, strivind ce mai rămăsese din ultima ţigară într-o scrumieră de porţelan.

S-a dat jos din pat şi a deschis fereastra să intre aer curat. Îi urmăream silueta subţire în spatele perdelei şi dintr-odată am simţit o dorinţă fierbinte s-o ating, s-o mângâi, să mă lipesc de ea, să-i vorbesc. Nu scosesem un cuvânt cât timp îmi povestise. Am sărit din pat, am strâns-o pe după umeri şi am îmbrăţişat-o. Nu s-a întors, şi-a sprijinit doar capul pe braţul meu, de parcă m-ar fi mângâiat cu obrazul. Privea afară. Am simţit cum mă topesc. V-am mai spus asta. Dar nu ţin minte să mi se fi întâmplat vreodată până în acele zile.

Am rămas nemişcaţi o vreme.

Se stârnise un vânticel rece. Brusc începu să plouă, cu stropi mari. Am închis fereastra şi priveam cum bate ploaia în geam, din ce în ce mai tare. Turna cu găleata. O perdea de ploaie se revărsa asupra oraşului. Firmele de neon s-au stins pe neaşteptate şi se făcu un întuneric rece în jurul nostru. Ploaia se auzea ca o muzică deloc monotonă: picăturile despicau aerul cu sunet de corzi, se zdrobeau de pervaz cu răpăit de tobe, se ciocneau de geamuri cu sunet de clopot şi corn, vântul şuiera ca un fluier. N-am crezut că o ploaie poate avea atâta farmec. Dar acum când încerc să-mi amintesc, nu ştiu dacă nu era mai degrabă starea în care mă aflam, ca o transă. Eram îmbătat de privelişte şi de gândurile mele. Nu voiam să mă mişc nici măcar un centimentru, să nu tulbur starea de graţie care mă cuprinsese, dar simţeam că mă sufoc de prea plin, am închis ochii şi am oftat.

- Ce este? m-a întrebat cu un glas speriat.

N-am avut curajul să răspund. Simţeam că o să-mi tremure vocea şi o s-o fac să se întristeze şi mai mult. Am sărutat-o uşor pe ceafă. 

S-a întors spre mine şi mi-a căutat gura. Tremura. Am luat-o în braţe şi am purtat-o spre pat. Am făcut din nou dragoste cu ea. Şi pe urmă am privit-o din nou. Mai mult o ghiceam în întuneric, dar nu mai aveam nevoie de lumină, îi mângâiam trupul pe care mi se părea că-l cunosc de când lumea. Nu m-am putut abţine.

- Te iubesc, am şoptit.

- Nu spune asta!

- Ba da, te iubesc!

- Nu mai spune asta! Nu insista. Mă iubeşti acum, în clipa asta, pentru că faci dragoste cu mine. Aşa cum ai iubi oricare femeie din lume...

- Te-am iubit de mult.

- Nu-i adevărat! Nu spune asta!

- N-am avut curaj să-ţi spun.

- Ascultă-mă, mă iubeşti aşa cum ai iubi multe din femeile lumii ăsteia.

Îmi prinsese capul în mâini şi se uita drept în ochii mei şi vorbea din ce în ce mai tare, cu furie parcă, speriată parcă:

- Dar nu mă iubeşti cu adevărat! Ne ştim demult. Ne-am trecut adolescenţa împreună. Suntem prieteni şi sper să rămânem prieteni. Uite că putem să facem şi dragoste. Şi ne simţim bine. Îmi place, crede-mă, îmi place cu tine, de tine, cum faci dragoste. Dar iubirea e mai mult decât asta! Pentru mine în orice caz e mai mult decât asta. Nu trebuie să te superi.

- Nu mă supăr.    

- Asta o spui doar aşa... Simt că nu-ţi convine. E normal să nu-ţi convină. Simt că te-ai retras în tine. Mi-eşti drag, înţelege-mă. Ce dovadă mai mare vrei decât că stau în pat cu tine, goală, şi te privesc după ce m-am lipit de tine, te-am sărutat, m-am lăsat mângâiată, am făcut dragoste? Dar o să vină o zi când o să întâlneşti o femeie căreia îi vei spune din nou te iubesc şi nu-ţi va veni să crezi cât de profund sună. Acela va fi momentul. Aceea va fi femeia. Eu nu sunt decât Anamaria.

- Nu pot crede.

- Încearcă!

- Te iubesc.

- Nu mai repeta asta, te rog! Îmi face rău. Nu trebuie să rămâi cu mine. Nu e bine.

- N-ai de unde ştii.

- Ştiu. Nu e bine. Nu ai voie. O să suferi.

- Nu-mi pasă!

- Dar mie îmi pasă! Mi-eşti tare drag. Dar nu te pot lăsa să rămâi cu mine! Nu vreau să suferi. Doamne, eşti atât de cinstit şi de naiv! Ce-o să se aleagă cu tine?

- Vino înapoi în ţară cu mine.

- Nu pot.

- Vino înapoi. N-are de ce să-ţi fie teamă. Sunt alături de tine. O să fiu cu tine mereu. O să te apăr.

- Dumnezeule, mă faci să plâng! Nu mai spune nimic, te rog. Nu mai insista.

- Te iubesc.

- Te rog! Nu pot! Nu pot nici măcar să-ţi spun de ce nu pot! Sunt de partea ta, nu înţelegi, ce dracu?! Ţi-aş spune toate astea dacă n-aş fi de partea ta?

A izbucnit în plâns şi atunci am tăcut. Am lăsat-o să se liniştească la pieptul meu până a adormit. Cred că am adormit şi eu îndată. Am visat numai nori pufoşi, pluteam printre nori pufoşi care mă legănau încolo şi încoace. Eram convins că sunt într-o ţară de basm, într-un basm pe care îl tot povesteam norilor, până când am înţeles că sunt singur printre nori, m-am înfricoşat şi am strigat-o pe Anamaria.

M-am trezit.

Eram singur în pat.

Am căutat-o. Nu era nicăieri. Hainele ei dispăruseră.

Pe măsuţă era un bilet semnat de ea.

“Te voi căuta eu. Nu vreau să te pierd. O să te pierd dacă rămân acum cu tine. Cred că te iubesc!”

Am deschis larg ferestrele. Din trotuarele ude se ridicau aburi. O pasăre mică ciripea pe firma de neon care mă înnebunise toată seara aprinzându-se şi stingându-se. Din stradă se auzeau zgomotele dimineţii. Totul continua ca ieri, ca alaltăieri, ca mâine.

M-am aşezat pe marginea patului, mi-am luat capul în mâini şi cred că o vreme am plâns. Nu mi-e ruşine s-o spun.

Apoi m-am spălat şi am coborât în hol. Madame Douceline mă aştepta cu stacana cu cafea neagră.

- Hai să fumăm ultima ţigaretă, îmi spuse.

S-a aşezat la masă în faţa mea, învăluindu-mă din nou cu rotocoalele ei de fum parfumat.

Îmi beam cafeaua fără brioșe cu unt. Fără chef. N-aveam chef de nimic. Priveam în gol. Negrul bătrân îşi făcea de lucru la recepţie.

- O să se întoarcă într-o zi, spuse madame Douceline printre rotoacele de fum parfumat.

Am tresărit, aproape speriat, eram cu gândul aiurea.

- Poftim? am spus.

Am privit-o îndelung. Ştia? Ce ştia? Cât ştia? Cum de ştia?

N-a repetat. Şi-a scuturat doar părul scurt şi blond de câteva ori, învăluindu-mă mai departe în vălătucii de fum şi privindu-mă drept în ochi. Avea o privire de oţel in-candescent, ca şi cum ar fi spus: îndrăzneşte să nu mă crezi! M-a făcut să zâmbesc. Uite că aveam puterea să zâmbesc!

- Am ceva pentru tine, a mai spus.

Încă un bilet?

I-a făcut un semn negrului care a adus la măsuţa noastră un pachet învelit în hârtie colorată, cu fundă albastră, ca un cadou.

- Nu-l desface acum, a spus. E o carte de Henry de Montherlant. Poate o citeşti cândva. Poate vei înţelege cât este de grozav să iubeşti o femeie, chiar şi atunci când o dispreţuieşti.

Am urcat în cameră, mi-am luat valiza, am dus-o în hol, i-am sărutat mâna bătrânei doamne şi am comandat un taxi spre aeroport.

 

 

(din volumul ”Iubire în decembrie 89”, Editura Meronia, 2002)

Add new comment

CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.