Iubire în decembrie 89 – 36: Piaţa Universităţii

Îi era greu să-şi ridice capul, şi-l simţea enorm, un bolovan imposibil de urnit. Nici pleoapele nu-l ascultau. Rămase aşa o vreme. I se părea că stă chircit din altă eră. Încercă să-şi amintească de ce şedea chircit. Nu-şi amintea. I s-a părut că încearcă de-o veşnicie să găsească răspuns. Se întrebă cine este şi află neaşteptat de repede. O voce îndepărtată şi moale părea că îi vorbeşte în străfundul capului. Întrebă unde se află. În Piaţa Universităţii, auzi răspunsul. Nu putea fi decât în Piaţa Universităţii, acolo îşi aminteşte că plecase şi că ajunsese. Când? Ieri seară. Acum se crapă de ziuă, sau adineauri se crăpa de ziuă, înainte să primească lovitura, toate în jur aveau o aură albăstruie, ca metalul care luceşte în întuneric. Era o dimineaţă de iunie răcoroasă, după o ploaie rece. Îşi aminteşte că era o dimineaţă albăstruie, acum nu vede, pentru că pleoapele nu-l ascultă, nu înţelege de ce. Îşi aminteşte că plouase des şi mărunt şi n-avea unde să se adăpostească. O ploaie scurtă, hainele i se uscaseră pe el, i se păruse că ies umbre de aburi. Imaginea asta îl şocase. Ba nu, asta s-a întâmplat demult, nu s-a întâmplat astă-noapte, parcă mai are importanţă, mirosul de putred se amesteca cu cel de verdeţuri şi de asfalt încins, N-o să plecăm d-aicea, ziceau câteva glasuri înfierbântate, doar n-am stat o lună de pomană să-i dăm peste cap, Treiş’ cinci de zile, nu o lună, treiş’ cinci de zile, tu nu eşti de la început, habar n-ai, Parcă asta are importanţă, Venişi la spartul târgului, De unde ştii, vere, că e spartul târgului? nu cumva vei fi fiind unul de-al lor?, Lasă prostiile, n-o să ne certăm iar între noi, Vrei să ştii că n-am mai dat pe-acasă d-o lună? asta vrei să ştii? trebuia să stăm aici să nu vină să ne împrăştie, aici e zona liberă de comunism, N-au ce căuta aici ăi de nu-s ca noi, Să ne zică şi golani, treaba lor, Or să vă oblige să plecaţi, De unde ştii?, Am aflat că se pregăteşte ceva, nu ştiu ce, Asta zic toţi de la alegeri şi nu ne-a clintit nimeni, aşa că stai liniştit, nenicule, Piaţa Universităţii o să dureze cât neamul ăsta, Aşa e, io am fost şi pă 21 şi pă 22 decembrie, tot aici, şi nu mă las pân’ nu aflu cin’ a tras în noi, N-o să afli, Se poate, dar io nu mă las. Puştiul începuse să îngâne la chitară un cântec devenit celebru în săptămânile dinainte. Exact atunci începuse ploaia scurtă şi rece, dar băiatul continua să-şi îngâne cântul, imperturbabil. Popeye începe acum să-şi amintească. În capul lui răsună cântecul şi începe să-şi amintească. Venise de cu seară, îi spusese cineva că s-ar putea să fie forfotă mare în piaţă şi că e bine să fie acolo dacă vrea să afle ce se întâmplă. Nu întrebase ce fel de forfotă, putea să bănuiască. Stătuse de vorbă toată noaptea cu protestatarii. Nu mai era decât o mână de oameni, înghesuiţi în corturile jerpelite, ziua se strângeau mai mulţi, dar nu mai reuşeau să umple piaţa, ca înaintea alegerilor, până şi curioşii nu mai erau curioşi să vină să vadă şi să rămână vreo pereche de ceasuri atraşi de discursuri, se fâsâise totul, ca la sfârşit de spectacol sau sfârşit de lume, abia de mai atrăgeau atenţia greviştii foamei. Dar nu era să le spună asta. Îi asculta cât de îndârjiţi erau, zi-i, dom’le, mai scrie despre noi prin presa lumii? ne-au uitat şi ăia? Dar Popeye ridica din umeri, de unde să ştie el ce mai scria în presa lumii? De când se întorsese de la Paris nu mai ştia nimic. Sau ce ştia numai de bine nu era. Au bătut apa în piuă câteva ore, unii moţăiau sau dormeau cu schimbul, făceau de pază să nu fie luaţi prin surprindere de forţele de ordine. Asta îmi amintesc, îşi spunea Popeye, chircit în continuare, cu pleoapele grele, făceau cu rândul de pază. Dar a fost degeaba. Abia se crăpa de ziuă, albăstriul metalic devenea portocaliu, se auzi un zgomot ca un zumzet. Până să se dezmeticească, fuseseră înconjuraţi de trupe şi de civili care s-au repezit la atac. Strigăte, ţipete, icnete, îmbrânceli, gemete, înjurături, pumni, ciomege, lupte, corturi fărâmate, călcate în picioare, pancarte smulse şi rupte, pietre care vâjâie prin aer. Nimeni n-are unde să fugă, piaţa e înconjurată. Popeye se strecoară spre marginea pieţii, dar cineva îl ajunge din urmă, un civil mușchiulos pe pieptul căruia crăpa tricoul imprimat cu un Mickey Mouse decolorat. Îl vede cu coada ochiului. N-are cum să se ferească. Primeşte un baston în ceafă şi în cap. Asta îşi aminteşte. N-a avut puterea să strige. A vrut să se întoarcă, i s-a părut că cineva îl cheamă, dar n-a apucat decât să mişte puţin capul, a primit un dos de palmă peste faţă. Ca o cazma. A căzut. S-a lăsat pe vine, se simţea moale, fleşcăit, s-a sforţat să se ridice, dar picioarele de gumă nu-l ascultau. A rămas aşa o vreme, cu ochii în pământ, cu mâinile atârnându-i ca nişte aripi străine şi nefolositoare. Uitase pentru o clipă sau mai multe unde era şi tot ce se întâmplase. Nu putea spune cât timp nu ştiuse de el. Acum îşi reaminteşte, se străduieşte să-şi reamintească, pas cu pas. Următorul lucru de care îşi dă seama este că fusese trântit la pământ cu o lovitură în ceafă care îl făcu să se răsucească într-o parte. Până să i se închidă ochii, mai ţine minte că era înconjurat de picioare şi tălpi care se mişcau necontenit. Apoi a simţit că se pierde. Sunt de plută, îşi zicea, nu ştiam că sunt de plută. Era ca şi cum se privea din afara sa cu uimire şi se întreba: eu simt asta? eu primesc loviturile? eu nu urlu? eu sunt de plută? Era altul, cum nu se ştia. Apoi s-a pierdut. Nu ştie cât a durat, dar era ca şi cum i s-ar fi rupt filmul. Acum i se pare că stă chircit dintr-o altă eră. Începe să perceapă şi vânzoleala din jur. Îşi revine. Pricepe că forţele de ordine strâng cercul în jurul protestatarilor speriaţi, îi împing spre dube, îi măsoară cu bastoanele, îi înghesuie cu pumnii, Popeye reaude strigătele, ţipetele, gemetele, înjurăturile care se pierduseră până atunci într-un fel de pâslă. Reuşeşte să deschidă ochii. Se ridică agăţându-se de haina unui bărbat, care trage o înjurătură, scuturându-se şi îmbrâncindu-l, apoi se lăsă împins înapoi într-o curbă lungă. Se simte ridicat de la pământ şi dus pe sus. Ar vrea să ţipe. Deschide gura şi atunci o mână se întinde, îl prinde de gura deschisă şi-l trage în jos. Urlă scurt. Se luptă să rămână în picioare. Cu picioarele pe pământ. Este îmbrâncit încolo şi încoace de un val sacadat de umeri şi braţe, nu mai ştie cui aparţin, protestatarilor sau poliţiştilor. Este purtat rapid într-o direcţie, apoi în cea opusă. Împinge şi el şi loveşte oamenii din jur. Nu-i plăce să fie purtat pe sus şi să fie dus cu spatele. Îl duc cu grămada în altă direcţie. Marginea pieţei în care vrea să ajungă e în altă parte. Acolo trebuie să ajung, îşi spune. N-am ce căuta aici. Am venit să-i văd ca să pot scrie. Ar trebui să mă lase să le spun asta. Nimeni n-ascultă. Nimeni n-ascultă pe nimeni. Sunt porniţi să facă curăţenie. Se zbate din ce în ce mai tare. Toţi din jur fac la fel. Nu mai simte când este lovit. Se ţine să nu leşi-ne. Folosind drept reper clădirea Institutului de Arhitectură încearcă să se îndrepte într-acolo, oarecum împotriva curentului. Împinge cu forţă când este dat înapoi. Reuşeşte să se apropie atât de mult, încât se opreşte să răsufle puţin, de parcă ar fi fost la capătul unei victorii. Intrarea e în faţa lui, de partea cealalată a trotuarului lat cât un peron. Acum se ciocneşte de un alt grup care vine din direcţie opusă. Este răsucit în loc, înghiţit, impins înapoi. Simte împunsături în coaste, care pocnesc şi pârâie. Un fulger de durere îi ia respiraţia. Deschide gura ca un peşte fără aer. Crede că se prăbuşeşte din nou, dar se luptă să se menţină în picioare şi drept. Neputinţa i se păruse mereu cel mai mare necaz. Cu o forţă pe care nu şi-o ştia, reuşeşte să spargă cercul de capete tunse egal strânse în jurul lui. Vrea s-o ia la fugă spre intrarea Institutului, nu era departe, o aruncătură de băţ. E oprit în loc. Devine conştient de o altă durere în spate, lângă omoplat şi în piciorul stâng, deasupra gleznei. Nu reuşeşte să-şi răsucească trupul să vadă cine l-a lovit. Ridică doar ochii. La o fereastră a turnului Institutului două fete se uită spre stradă. Îi prinde privirea uneia dintre ele, ca într-o plasă de păianjen. Sunt priviri speriate. Popeye înţelege că fetele văd, de la înălţimea turnului, tot ce se întâmplă în piaţă, iar el doar presupune, maşinile care încărcă tot, corturile, oamenii, bolovanii, ca şi cum ar face loc pentru o demonstraţie. Înţelege că la ferestrele blocurilor din jur se iţiseră capete care privesc ca la paradă sau strigă bine le face, bine le face! Cineva îl prinde de braţ în chiar clipa aceasta. Termină, aude spunându-i-se, n-ai unde să te duci. Trebuie să mă duc, îşi spune, trebuie să scriu ce a fost. N-ai unde să te duci. Vocea care îi vorbeşte în ureche este aspră şi fermă. Nu mai are putere să înainteze. Se zbăte un timp să scape, dar fără vlagă. Strigă după ajutor. Înţelege că strigătul era doar în mintea lui. O figură enervată şi arsă de soare i se iveşte în faţă, atât de aproape că îi vede porii nasului ca nişte cratere imense. Vrea să spună ceva în clipa în care zăreşte un pumn ridicat deasupra capului. De ce să-l lovească? Voiam doar să aflu.

Dar Popeye nu spune nimic. Înţelege că nu l-ar fi ascultat nimeni. N-o să se mai împotrivească, îşi spune. N-are rost. Mai bine stă liniştit. Ce-or să-i facă? Nu se poate gândi la nimic altceva. Îşi repetă că trebuie să reziste. Să vadă cât mai multe. Se înalţă pe vârfuri, un cap peste ceilalţi, să privească în jur. Revede marea de capete, îmbrânceli, lupte, priviri încolţite, grimase, guri care înjură. Aude vuietul ca un talaz. Nu înţelege nimic din vânzoleala mulţimii. Îl izbeşte un miros iute şi puternic de sudoare. Ca şi cum soarele s-ar fi ridicat dintr-odată deasupra pieţei, toate se îmbracă în aceeaşi clipă într-o culoare puternic portocalie. E atât de frumos că simte din nou cum îşi pierde respiraţia de emoţie. Toate se topesc într-o nesfârşită frumuseţe. În acelaşi timp, simte cum îl cuprinde sfârşeala. Parcă ar fi în ţara minunilor. Vraja de până atunci e înlocuită cu o altă vrajă. Simte nevoia să râdă. Izbucneşte în hohote care se pierd într-o explozie de lumină.

 

 

(din volumul ”Iubire în decembrie 89”, Editura Meronia, 2002)

 

Add new comment

CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.