N-a fost întotdeauna așa,

dar nu mai țin minte cum altfel.

Liniștea nu-mi spune nimic.

Liniștea își râde de mine,

mă scuipă, mă-njură și-mi toarnă-n pahar.

Mă țin de sfoara aceasta, mă țin.

Drumul e plin, scările rupte,

orașul de fosfor respiră adânc.

Ai să cazi, ai să cazi,

îmi râde Acela-n oglindă,

ai să cazi, ai să cazi, râd și eu.

Un infinit de siluete, marchize

ticsite cu lemne de foc și tablouri,

cuvintele mele zgâriate pe zid,

zgâriate-n agende, albe și moarte

ca tot ce-am văzut mai demult

pe când treceam întâmplător printr-o piață de pește.

Mă țin de sfoara aceasta, mă țin.