când va înnopta definitiv
nici măcar nu voi mai fi aici
fluturele ce mi-a ţinut loc de inimă
s-a apropiat prea mult de bec

în copilărie chiar dacă mă băteau
fugeam să privesc poduri
întâlneam mereu un bătrân pescar ce-mi povestea
că într-o bună zi fiecare lucru va pleca pe propriile picioare
să mănânc tot dacă nu cresc nu voi păşi niciodată

cred că nici ai mei nu înţelegeau că
de fapt mă băteau pentru că m-am întors
o gură de hrănit este întotdeauna o povară şi nici speranţa
că merită nu se transformă în altceva
o cârpă neagră deasupra unei uşi pe care nu va mai intra nimeni
să-i facă mândri că au fost şi s-au chinuit
despre care să îşi audă prin pereţi vecinii reproşându-le odraslelor
- al ălora cum poate mă?!
apoi să izbească fereastra ca nu cumva
ruşinea să le iasă din casă
să afle tot cartierul că de nervi au dat cu farfuriile de pereţi

desigur totul durează un anotimp
o pasăre chiar dacă zboară nu îşi poate face cuibul în cer
şi nici lumina nu vine întotdeauna de sus
un cuib are nevoie de ramuri sau fire de iarbă
deopotrivă de sudoare şi salivă
o casă înseamnă flori şi gunoi

mai ales inimă