Orbi în tranziţie – 2

Ligia – Un Crăciun pustiu

De când mă ştiu am avut o prietenă bună, cu care îmi petrecusem în copilărie tot timpul. Eliza. Dacă aş fi avut o soră, cu siguranţă aşa s-ar fi purtat şi aşa aş fi iubit-o. Am rămas apropiate şi după ce părinţii ei au dat-o la o şcoală mai bună şi n-o mai vedeam atât de des. Era mereu premiantă, a intrat la facultate, s-a făcut doctoriţă, de câte ori ne mai vedeam mă tot îndemna să-mi las timiditatea de-o parte şi să mă fac o dată naibii actriţă, cum îi împuiasem capul când eram puştoaice, pentru că, zicea, vrea să vină la teatru şi să mă aplaude până i se înroşesc palmele. De câte ori am încercat să intru la teatru a fost în zadar. Toţi se minunau ce talentată sunt, dar când se afişau rezultatele eram în coada listei. Sau printre ultimii, cei pentru care nu mai era loc. Prin urmare nu eram atât de talentată. După trei încercări m-am lăsat păgubaşă.

Am dat pur şi simplu nas în nas cu ea. M-a recunoscut, m-a strigat cu accentul ei ardelenesc şi m-a strâns în braţe atât de repede că, dacă nu strigam la dulăul care n-o cunoştea, ar fi sfâşiat-o. Era atât de vizibil că se bucura că mă revede, încât îmi pierise glasul, n-am scos nici trei vorbe în primul sfert de oră. M-a luat de mână şi m-a dus acasă la ea, era prin apropiere. Nu-i tăcea gura o clipă. Locuia într-un apartament cu două camere, într-un bloc cenuşiu cu patru etaje. Nu-i păsa că dulăul meu amuşina totul prin casă, lăsând urme ude pe covor, înainte să-i strig eu să se potolească.

A insistat să mănânc ceva şi mi-am dat seama că îmi era o foame de lup. Mă privea uimită, tot turuind:

  • De când n-ai mai mâncat, măi, fată?

N-a aşteptat să-i răspund. A început să-mi povestească de toţi cunoscuţii, ce fac şi pe unde mai sunt. Mi-a povestit cât de chinuită e în meseria pe care şi-o dorise, vin la ea bolnavi şi n-are medicamente şi ştie că nu-i poate vindeca şi e nevoită să-i mintă. Mi-a spus că are un prieten bun cu care o să se mărite peste câteva luni şi pe care trebuie neapărat să-l cunosc. Vorbea atât de repede şi sărea de la un subiect la altul că de la o vreme nici nu mai auzeam ce spune, doar dădeam din cap şi continuam să mănânc. Nu ţin minte să mai fi mâncat vreodată atât de mult în viaţa mea.

Nu ştiu cât am stat la ea, se făcuse demult noapte, a insistat să dorm acolo, dar nu puteam, m-am întors acasă. Înainte să plec mi-a lăsat un număr de telefon şi m-a rugat s-o sun, poate îmi găseşte ea un serviciu în spitalul ei. Nu i-am spus că nu suport să văd sânge şi durere şi că n-aş fi niciodată în stare să lucrez într-un spital.

Mi-am căutat câteva zile de lucru. Peste tot mă întrebau ce ştiu să fac. Nu ştiam nimic. Nu mă pricepeam la nimic, n-aveam nicio calificare, nicio meserie, nu terminasem nicio şcoală deosebită care să-mi dea o diplomă deschizătoare de drumuri. Nu ştiam pe nimeni cu putere, să pună pentru mine o vorbă bună. Ridicau toţi din umeri şi mă îndemnau să mai caut în altă parte. Nici de secretară nu eram bună. Unul mai tinerel m-a întrebat dacă sunt de acord să rămân cu el peste program, că are mult de lucru. În prima clipă n-am înţeles.

- Că doară te-oi mai fi futut şi tu la viaţa ta! mi-a spus-o pe şleau.

Am roşit până în vârful urechilor şi am fost atât de uluită, că m-am dat câţiva paşi înapoi şi am închis uşa după mine fără să-l mai privesc. Îl auzeam cum râde şi strigă în urmă:

-    Dacă eşti proastă, n-o să găseşti nicăieri de lucru!

A avut dreptate, n-am găsit nicăieri. Dar îmi deschisese ochii. Brusc mi-am dat seama că eram frumoasă, vedeam în ochii bărbaţilor pofta să se culce cu mine, aproape că le auzeam gândurile când îşi făceau planuri cum să mă fută. Dar n-aveam de gând să obţin ceva doar pentru că-mi desfăceam pulpele pentru poftele lor. Nu te speria de felul frust în care vorbesc, viaţa m-a făcut astfel, pe atunci nu vorbeam aşa, eram o naivă, m-am spurcat între timp. Nici măcar nu ştiu dacă nu exagerez punându-mi acum cenuşă în cap.

Norocul meu a fost că Moş Nibi, unchiul care abia murise, îmi lăsase un carnet de cec pe numele meu, cu o biată sumă care mi se părea enormă. Cu banii ăia am trăit multă vreme. Adică scoteam din ei doar pentru mâncare, de haine noi n-aveam nevoie. În dulapul din mansarda mea rămăseseră împachetate o mulţime de haine. Iar pentru mansarda care era în casa mea de drept doar nu era să plătesc chirie. Atât ar fi trebuit să-mi spună şi aş fi făcut un scandal monstru. Oi fi eu firavă, dar nu m-am lăsat niciodată călcată în picioare. Aşa au trecut Crăciunul şi Anul Nou. Nici n-am simţit când s-a făcut primăvară.

Ar trebui să mă opresc, să dau puţin timpul înapoi şi să-ţi reamintesc ce cred că ţi-am povestit în ziua dinaintea înmormântării lui Moş Nibi, când am umblat ca bezmeticii ore în şir pe bulevardul cu castani din oraşul tău cu miros de benzină. Nu cred că mai ţii minte, nici nu cred că ai înţeles mare lucru din ce-am spus în acea zi.

                  

(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)

 

Add new comment

CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.