Orbi în tranziţie – 4

Ligia – Cum începe calvarul

Aşadar m-am apucat să-mi caut un serviciu, aş fi făcut orice, dar peste tot primeam numai refuzuri sau mi se trântea uşa în nas. Începuse să mă cuprindă descurajarea. Plecam dimineaţa devreme şi mă întorceam după ce se-nsera. Singura fiinţă care mă aştepta şi se bucura la întoarcerea mea era dulăul. Pentru ceilalţi nu existam. Erau cinci inşi care mă priveau cu ură: Arpad, căruia îi puteam spune acum bătrânul, începuse şi el să tragă la măsea asemenea celebrului lui văr, dar spre deosebire de acela era liniştit după litrul de rachiu, moţăia şi se ducea singur să se culce; Roza, care abia se mişca prin curte de grasă ce era, mult mai îmbătrânită decât o lăsasem, dar şi mai rea, cătrănită zi de zi, se certa până şi cu copiii ei; Arpad cel tânăr, cel de-o seamă cu mine, care îşi urmase tatăl în meserie şi se dădea tartorul cartierului; o fiică ceva mai tânără, încă elevă; şi un alt băiat, răsfăţatul familiei, care se ducea la şcoală cu taxiul. Când se chinuiau să mă vadă era numai ca să-mi spună că aşteaptă să mă car dracului odată din casa lor. Chiar că aveau tupeu! Nu le răspundeam, pentru că mi-era silă. Ştiam că n-au ce să-mi facă, pentru că adresa era trecută în actele mele de identitate. Dar mai ştiam că nu am pe nimeni şi cu relaţiile lor îmi puteau face oricând rău. Din clipa în care mi-au spus că sunt un parazit, chiar mă temeam, mă aşteptam să vină cu vreun miliţian să mă ia la întrebări că n-am de lucru şi cine ştie cum îmi câştig banii, să mă mai văd şi la puşcărie.

Am văzut-o şi pe Eliza de câteva ori, dar mă simţeam prost să-i stau pe cap, mai ales că iubitul şi viitorul ei soţ se mutase cu ea în apartament. Mă simţeam  stingherită, oricât îmi era de prietenă. Nu voiam să trăiesc pe banii ei, nu voiam nici să fiu căinată la nesfârşit, am avut de când mă ştiu orgoliul acesta. Şi nu mă puteam hotărî să lucrez în spital, numai gândul c-o să văd zi de zi  sânge şi durere mă înspăimânta.

Începusem să mă simt fără rost.

Nu ştiam ce să mai fac. Ajunsesem să bat străzile aiurea, nu întâlneam pe nimeni care să mă poată ajuta.

Când m-am întors într-o seară acasă era mare petrecere în familia Arpad. Se adunaseră pe puţin douăzeci de persoane care chefuiau de ore bune, începuseră să cânte cât îi ţineau plămânii, îi auzisem din stradă. M-am strecurat în mansarda mea cu intrare separată şi m-am trântit pe patul de campanie. Se auzeau chiote, muzica era dată la maximum, un vacarm de nedescris, dar ştiam că ar fi fost inutil să le spun cât mă deranjau.

Cred că de oboseală am aţipit, nu l-am auzit pe băiatul cel mare, de-o vârstă cu mine, când a pătruns în cameră. M-am trezit cu el lângă pat. Am deschis ochii mari, n-am schiţat niciun gest, eram speriată.

-  Ce face prinţesa noastră, doarme? m-a întrebat el cu un zâmbet în batjocură.

I-am spus să plece, ştia că n-are voie să pătrundă în camera mea.

A început să râdă în hohote drept răspuns, apoi s-a aşezat pe marginea patului îngust.

- Să nu-mi spui că nu vrei, a zis după un timp în care se uita fix în ochii mei.

N-am apucat să-i răspund. S-a trântit peste mine şi a început să-mi ridice fusta. M-am zbătut, dar nu reuşeam să scap, era puternic, mi se părea că se prăvăliseră pe trupul meu mormane de pietroaie. Am ţipat, am strigat, deşi ştiam că nu mă poate auzi nimeni. I-am spus să plece, să mă lase în pace, dar el continua să râdă, încerca să mă sărute, mirosea îngrozitor a palincă. Am simţit cum îmi rupe chiloţii şi-mi desface picioarele. Am urlat, îl împingeam cât puteam cu pumnii, mă zbăteam, dar era imposibil să ies de sub el. Am avut impresia că cedează şi începe să se ridice, pe urmă am înţeles că îşi descheiase doar pantalonii să-şi scoată membrul. Eram îngrozită. Strigam din ce în ce mai tare, mă zbăteam, plângeam, îmi era o frică îngrozitoare. Pe urmă am simţit o durere cumplită, cum nu mai încercasem până atunci, l-am simţit cum mă pătrunde şi începe să se mişte în mine. Eram disperată. Cred că în mai puţin de o jumătate de minut a ejaculat. Pe urmă s-a ridicat, s-a aşezat pe jos, alături de pat şi şi-a aprins o ţigară. M-am întors cu spatele la el. Hohoteam.

-   N-am crezut că eşti fecioară, l-am auzit spunând. Dar poate e mai bine aşa, să te-nveţe cineva cu experienţa mea.

-  Pleacă de aici! i-am strigat printre hohote.

El fuma în continuare. Ştiam că nu se mişcase un centimetru de lângă pat, ca şi cum ar fi aşteptat ceva. Eram ameţită, mă durea tot trupul, continuam să plâng în hohote, eram furioasă, ruşinată, scârbită, voiam să mor.

Pe urmă am simţit că se ridică, am întors capul să văd ce face. S-a prăvălit din nou peste mine şi m-a pătruns din nou. Nu mai aveam putere să mă opun. A durat vreo cinci minute, mie mi s-a părut un veac. Închisesem ochii, măcar să nu-l mai văd.

L-am auzit pe urmă spunând:

  • Să nu-mi spui că nu ţi-a plăcut.

Iar după câteva clipe am auzit uşă trântindu-se în urma lui.

M-am dus la duşul improvizat la mansardă, unde am rămas o oră sau două sub şuvoiul de apă fierbinte, care-mi biciuia trupul. Mă simţeam pângărită şi atât de murdară că toată apa Clujului nu mă putea spăla. Plângeam şi aveam senzaţia că până şi lacrimile îmi sunt fierbinţi.

Atunci a început calvarul meu.

 

(Din volumul ”Orbi în tranziţie”, Editura Fundaţiei Pro, 2003)

Add new comment

CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.