Seara de Crăciun / Karácsonyéj

De Crăciun, să fie vorba despre un om minunat și o îndeletnicire și mai minunată, dacă pot să spun așa. Kocsis Francisko, copilul unui tată maghiar și a unei mame românce, traduce de ani buni din maghiară în română, se plimbă printre cele două culturi. Acum opt ani a tradus Poeți maghiari din Transilvania (Ed. Ardealul, Tg. Mureș 2oo6), apoi a dat o antologie cu titlul Avangarda maghiară în texte și portrete (Ed. Ardealul, Tg. Mureș 2oo8), și traduce în continuare și nesilit de nimeni, numai din propria lui curiozitate.

A oferit cititorilor români versuri de Ady Endre, József Attila, Dsida Jenő, Kányádi Sándor, Jánk Károly etc. Alături de Paul Drumaru, Anamaria Pop, George Volceanov, Florica Ichim, Marius Tabacu, Ildikó Gábos-Foarță și alți nu foarte mulți s-a angajat în această activitate de comis voiajor cultural.

De Crăciun, să fie vorba despre o Seară minunată, în care poetul își închipuie că se întîlnește cu Pessoa,Trakl sau Kavafis, și despre cît este poezia de creativă și de aproape de vis, se și întîlnește într-adevăr…

 

 

Kocsis Francisko

Când trec agale seara prin oraş, cu pălăria pe cap

şi mâinile înfundate boem în buzunare,

aş putea fi uşor confundat cu Fernando Pessoa,

deşi aş prefera să fiu confundat cu Trakl,

chiar dacă trăsăturile noastre fizice nu seamănă

foarte mult, iar pe dinlăuntru nu vede ochiul omenesc,

 

şi-apoi se pune întrebarea: cine să mă confunde cu cei amintiţi

în oraşul acesta cu atât de puţini oameni,

îi ştiu pe toţi cei ce au auzit de poeţii pe care îi citesc adesea,

ei n-ar fi în stare să se dedea la asemenea farse,

iar printre străini eu nu sunt cunoscut –

 

deşi mi-ar plăcea din cale afară ca într-o astfel de seară

să treacă pe lângă mine o figură cu lumina aceea

nelumească de stafie pe faţă:

„Bună seara, domnule Pessoa, e o seară minunată”,

să spună doar atât şi-apoi să treacă mai departe

şi eu să ştiu că nu am voie să mă uit înapoi…

 

Şi când treceam seara prin oraş, cu pălăria pe cap

şi mâinile înfundate-n buzunare,

figura aceea de stafie şi-a dus mâna la pălărie:

„Bună seara, domnule Kocsis, e o seară minunată,

ca la o sută de ani o dată,

cred că şi Pessoa, Trakl sau Kavafis ar fi de acord

că suntem nişte privilegiaţi”.

 

Nu m-am uitat înapoi, nici n-ar fi avut vreun rost,

m-a-nvăluit mirosul lui de-absint, de lumânare, de mosc

şi încă ceva ce n-am de unde să cunosc.

 

 

Karácsonyéj

 

Karácsonykor hadd beszéljek egy csodálatos emberről és az ő még csodálatosabb foglalatosságáról, ha mondhatom így. Kocsis Francisko magyar apa és román anya gyermeke, és hosszú évek óta fordítja az egyik kultúrát a másikba, sétálgat a két kultúra között. Nyolc éve Erdélyi magyar költőket fordított (Ardealul kiadó, Mvhely 2oo6), aztán kiadott egy antológiát A magyar avantgárd szövegekben és arcképekben címmel (uo. 2oo8), és továbbra is fordít, méghozzá magától és senkitől, csak saját kíváncsiságától kényszerítve. Ady, József Attila, Kassák, Kányádi, Jánk Károly – megszámlálhatatlan azoknak a száma, akiket fordított. Paul Drumaru, Anamaria Pop, Gábos-Foarță Ildikó, George Volceanov, Marius Tabacu, Florica Ichim mellett nem sok más ember mellett vállalta ezt a kulturális utazóügynöki szerepet.

Karácsonykor hadd beszéljek egy Csodálatos estéről, melyen a költő Pessoával, Trakllal és Kavafisszal szeretne összefutni, és mert a költészetkreatív és közel áll az álomhoz, találkozik is...

 

 

Kocsis Francisko

Csodálatos este

 

Ha este ráérősen végigballagok a városon, kalap a fejemen,

a kezem pedig bohém zsebemben,

könnyen összetéveszthetnének Fernando Pessoával,

bár szeretném, ha inkább Trakllal tévesztenének össze,

még akkor is, ha testi tulajdonságaink nemigen

hasonlítanak, belülre meg nem lát az emberi szem,

 

aztán az a kérdés is felmerül: ki is téveszthetne össze az

említettekkel ebben a városban, hol olyan kevés az ember,

mindenkit ismerek, aki hallott azokról a költőkről, akiket gyakran olvasok,

ők nem lennének képesek, hogy ilyen tréfákba belemenjenek,

az idegenek pedig nem ismernek –

 

holott rendkívüli módon élvezném, ha egy ilyen estén

elsétálna mellettem egy ember, azzal a nem-evilági, kísértetekre

emlékeztető fénnyel az arcán:

„Jó estét, Pessoa úr, csodálatos esténk van”,

ennyit mondjon csupán, azzal menjen tovább

és én tudjam, nem szabad utána néznem…

 

És amikor végigsétáltam a városon kalappal a fejemen,

kezem a zsebemben,

az a kísértetszerű alak a kalapjához emelte kezét:

„Jó estét, Kocsis úr, csodálatos este van,

száz évben egyszer adatik ilyen,

azt hiszem, Pessoa, Trakl vagy Kavafis is

egyetértene azzal, hogy

kiváltságosak vagyunk.”

 

Nem néztem utána, nem is lett volna semmi értelme,

körüllengett illata, abszintre, gyertyára, pézsmára

emlékeztetett, és még valamire,

amit nincs honnan ismernem.

Add new comment

CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.