moto:    Ai fost al meu, în vis, adeseori;
Un rege-n vis e un nimic în zori!

Dacă nu simţi chemarea, mai degrabă apuci calea bisericii decât să îndrăzneşti a trece, purtând încălţările traducătorului, pragul ahitectonicii shakespeariene, opera sa, dar mai cu seamă sonetele fiind recunoscute ca având propriul hram nu doar în cadrul literaturii universale, dar chiar şi în lumea particulară şi riguroasă a lirismului în formă fixă.

[…] In structure his sonnets, however, differ in many particulars from those usally seen, although they show the two waves of feeling.*

*The sonnets of Shakespeare differ so generally from those introduced into England from Italy, that they are commonly recognized as a distinct type of sonnet under the name of Shakespearian Sonnet.

Mabel Irene Rich, în A Study Of The Types Of Literature

Prin urmare, în literatura română, nu ar trebui să ne mire că autorii care au îndrăznit să propună variante personale de tălmăcire a stihurilor bardului din Avon sunt nume marcante, notorii, de o autoritate incontestabilă. A pretinde că eşti concurentul acestora constituie calea cea mai scurtă şi mai sigură către o binemeritată recunoaştere sau, dimpotrivă, sinucidere curată.

Apoi, dacă am lua în calcul prozodia, lexicul specific perioadei elisabetane sau preferinţa lui Shakespeare pentru calambururi şi omofonii, tot ar fi destul! Însă, oricât de simpatetic s-ar transpune un traducător (oricare) în realitatea lui Shakespeare, oricât de tare ar empatiza cu temele abordate (fie şi numai prin universalitatea acestora), să nu uităm un aspect: ochii care au caligrafiat aceste sonete sunt ochii unei conştiinţe într-un veac în care perspectiva Apocalipsei aş spune că era omniprezentă, tulburând inimi şi minţi deopotrivă: între Black Dath şi The Great Plaque, Anglia pierde, răpusă de ciumă, mare parte din populaţie (ajungând şi la 70%!); are loc o eclipsă de soare; au loc două eclipse de lună; se radicalizează disensiunea dintre Biserică şi regalitate (ce avea să culmineze, nu mult după moartea lui Shakespeare, în război civil). Prin urmare, un traducător nu propune cititorului doar gândirea şi stilul autorului, ci trebuie să fie capabil a-l teleporta pe cititor într-o lume pe care s-ar putea să nu o înţeleagă fie şi numai pentru că nu o recunoaşte.

Ar mai fi argumentul pe care l-aş numi esteticogenetic. Cu riscul de a exagera nepermis, din punctul meu de vedere, un scriitor european sau american ce nu se recunoaşte în Shakespeare este aidoma individului ce nu tresare câtuşi de puţin la revederea locurilor natale. Este aidoma unei gândiri care, oricât şi oricum i s-ar explica, nu înţelege cum şi de ce copilăria acestei gândiri s-a consumat în antichitatea elenă şi cea latină.

Am uneori bănuiala că noi nu ne auzim unii pe alţii pentru că prietenii şi iubiţii din Shakespeare nu aud niciodată ce li se spune de către celălalt, ceea ce e o parte a adevărului istoric potrivit căruia Shakespeare ne-a inventat în mare măsură.

Harold Bloom, în Anxietatea Influenţei (pentru cei interesaţi, a se vedea şi teoria lui Emerson, ibidem sau în original, Shakespeare, sau Poetul, în Oameni de seamă).

Tocmai de aceea demersul lui Radu Ştefănescu intrigă. Nu doar confirmă o natură poetică aptă a-şi intui sau chiar deduce izvoarele, dar este una care nu poate regândi neorenascentismul doar pentru că Renaşterea este un curent mereu actual, întregul spectru de isme contemporane fiind pur şi simplu răstălmăciri pe baza frumosului şi, mai ales în literatura contemporană, a urâtului. Cum să nu devină interesantă confluenţa dintre impulsul originalităţii şi necesitatea armonizării cu propriul ecou al unor vremuri ce păreau epuizate încă de acum patru sute de  de ani.

Nu în ultimul rând, ţinând cont că, după cum reiese din autobiografia realizată în prefaţa lucrării, autorul nu provine din mediul literar; mai mult, practic această traducere constituie nici mai mult nici mai puţin debutul său publicistic, o întrebare se naşte în mod firesc: este Radu Ştefănescu un traducător avizat sau suntem în prezenţa unei tipărituri căreia, la sfârşit, îi vom admira zâmbind curajul? Cum, la rândul meu, nefiind un specialist, nici cuvântul meu nu poate reprezenta o garanţie, scepticilor am a le spune următoarele: această traducere a primit girul doamnei profesor universitar Lidia Vianu, coordonator (Universitatea Bucureşti, catedra de Limba Engleză), al Masterului Pentru Traducerea Textului Literar Contemporan şi director al editurii Contemporary Literature Press, pe a cărui platformă online acest volum a fost prezentat publicului larg întâia oară, în format electronic.

O părere strict personală (a mea) este că lucrarea lui Radu Ştefănescu va reuşi să devină un important punct de reper pentru oricine ar dori să se apropie, mai ales din perspectivă poetică, de sonetul shakespearian. Radu Ştefănescu nu traduce doar cuvinte, ci reuşeşte să traducă rostirea; să imprime nu doar sens, ci şi muzicalitate (iar ceea ce nu apare în nici o referire la autor este faptul că el este iniţiat şi în muzică), prozodia căpătând inevitabil farmecul proporţiilor specifice unei partituri. Motive suficiente, cred eu, pentru a convinge pe oricine nu doar că traducerea lui Radu Ştefănescu nu este deloc redundantă, dar că, paradoxal, aşa cum ne-a obişnuit, din elemente diferite şi din domenii distincte, graţia s-a întrupat precum o limbă de bronz în conştiinţa acestui autor pregtit ca un clopot.