Standarde, standarde

Reiau rubrica CHANGE.WORLD după o absenţă motivată de câteva săptămâni. Motivarea constă în participarea la congresele a patru organizaţii de standardizare a Internetului. În expresia “standardizare a Internetului” includ atât regulile de administrare şi alocare a numelor şi adreselor Internet, cât şi tehnologiile care fac posibilă funcţionarea acestuia, accesul la reţeaua globală şi aplicaţiile pe care utilizatorii le folosesc din ce în ce mai intens având o gamă extrem de largă de dispozitive, de la calculatoare de birou la telefoane mobile, de la laptopuri la senzori automaţi care furnizează permanent date despre corpul omenesc sau despre mediul înconjurător. Este şi o ocazie de a reflecta asupra trăsăturilor comune ale acestor organizaţii, dar şi a diferenţelor şi, uneori, a divergenţelor dintre ele, şi de a trece în revistă temele cele mai importante pe care le găsim abordate în multe dintre aceste evenimente.

                              

(fotografie: Dan Romaşcanu)

De la ferestrele culoarului care leagă hotelul Estrel de centrul de conferinţe în care a avut loc, în a doua săptămână a lui martie, conferinţa plenară a comisiei de standardizare a Institutului Inginerilor Electrici şi Electronici IEEE 802, am putut fotografia un monument deosebit dar nu singular în Berlinul de astăzi - patru plăci de beton ornamentate cu graffiti din ceea ce a fost cândva Zidul Berlinului. Este simbolul unei despărţiri a lumii în două sisteme concurente care părea să ia sfârşit în acel final tumultuos de an 1989. Internetul se contura şi îşi începea expansiunea cam în aceeaşi perioadă, şi viziunea pe care o propuneau iniţiatorii săi era a unei lumi informatice conectate “end-to-end” în mod democratic şi fără bariere, puncte de control şi paşapoarte. Niciun “zid al Berlinului” sau “Mare Zid” nu ar fi trebuit să stea în calea circulaţiei libere a informaţiei. Din orice punct al planetei conţinutul în reţea urma să fie accesibil în mod liber şi fără discriminări, oricare doi cetăţeni ai universului urmau să poată comunica liber, să dezbată, să schimbe idei, să împărtăşească creaţii de artă, să colaboreze în proiecte tehnice etc., folosind tehnicile internetice.  Aşa a fost conceput Internetul şi aşa a evoluat el până la un punct.

(fotografie: Dan Romaşcanu)

 

Momentul de inflexiune a avut loc atunci când Internetul a reuşit să devină un mijloc de comunicare şi schimb de informaţii care să concureze la început, şi să depăşească în scurtă vreme orice altă media similară inventată de omenire. Au început să apară barierele comerciale care transformă nu numai aplicaţiile dar şi accesul la o părticică din capacitatea de transport a reţelei într-o sursă de profit. Au apărut şi barierele politice, şi supravegherea traficului, reprezentată în mod simbolic şi iconic de halucinanta creaţie “Ochiul” a sculptorului Tony Tasset din Chicago pe care am fotografiat-o în centrul Dallas-ului, cel care a găzduit la sfârşitul lui martie a 92-a întâlnire a organizaţiei Internet Engineering Task Force (IETF92). Internetul este astăzi temut de toţi guvernanţii care au ceva de ascuns în legătură cu ceea ce se întâmplă în ţările lor sau care doresc să astupe gura comentatorilor care se împotrivesc politicilor pe care le duc. Internetul este astăzi supravegheat de indivizi indiscreţi şi organizaţii, uneori cu cele mai bune intenţii (cum ar fi combaterea şi prevenirea acţiunilor teroriste) şi alteori cu intenţii mai puţin bune. Ce pot face inginerii în aceste situaţii? Preocuparea este crescândă şi evidentă. Deja de mai bine de un an, orice nou standard publicat de IETF include în mod obligatoriu aspectele necesare protejării informaţiei împotriva supravegherii omniprezente. Sunt protejate atât informaţia utilizatorilor cât şi informaţiile de control care ar permite atacatorilor să obţină date indirecte despre utilizatori şi să pregătească atacuri de securitate şi periclitare a confidenţialităţii în viitor, atacuri mai greu de detectat. Şi organizaţia IEEE 802 se ocupă de o problematică similară în cadrul unui grup de studiu creat special cu acest scop care îşi va prezenta recomandările la congresul următor în luna iulie a acestui an. Ambele organizaţii au organizat experimente reuşite de apărare a comunicării private în reţele fără fir (wifi), rezultatul acestor experimente va fi probabil implementarea pe scară largă a tehnicilor de anonimizare a adreselor care protejează comunicaţiile utilizatorilor individuali în aceste categorii de reţele.

O altă temă pe care o găsim abordată astăzi de multe organizaţii tehnice este cea a conectării la Internet a “obiectelor”. Dacă la începutul existenţei sale Internetul îşi propunea să interconecteze utilizatori aşezaţi la claviatură şi în faţa unui ecran de calculator, arhitecturile numite “Internetul Lucrurilor” (“Internet of Things” - IoT sau uneori 'Web of Things' - WoT) îşi propun să lege la reţea obiecte dintre cele mai diferite - de la aparate de măsură a consumului casnic de utilităţi (electricitate, apă, gaz), trecând pe la senzori care măsoară temperatura, tensiunea, pulsul sau concentraţia anumitor substanţe în corpul omenesc, şi până la roboţi şi elemente de automatizare industrială, transporturi sau control al mediului ambiant. Un articol al publicaţiei Forbes aprecia că numărul obiectelor conectate la Internet a depăşit de câţiva ani numărul utilizatorilor umani, el atingând 8,7 miliarde în 2012, pentru a ajunge la 15 miliarde în 2015 şi 40 de miliarde în 2020. Fiecare obiect de acest fel are cel puţin o adresă cu care este legat la Internet, unele dintre ele mai multe. Clar deci că doar tehnologii cum este versiunea mai recentă a protocolului de bază Internet Protocol - IPv6 - pot satisface această sete de spaţiu internetic. Internetul lucrurilor pune însă numeroase alte probleme cercetătorilor şi creatorilor de programe din acest domeniu. Unele obiecte sunt extrem de mici în dimensiuni - resursele lor de comunicare şi de calcul trebuie folosite în mod extrem de eficient. Ele necesită un grad superior de autonomie ceea ce reprezintă o problemă de automatizare dar şi un set de reguli de siguranţă care să asigure securitatea traficului utilizatorilor umani şi chiar şi securitatea lor fizică. Au fost trase câteva semnale de alarmă în legătură cu pericolele multiplicării obiectelor autonome care pot comunica între ele prin intermediul Internetului, şi aceste avertismente nu pot fi ignorate, măcar pe motivul că cei care le semnează sunt nume de prestigiu. Voi dedica un articol viitor acestei probleme. Până atunci semnalez progresele înregistrate de standardizarea Internetului lucrurilor prin crearea unor grupuri de investigare şi de lucru specializate în World Wide Web Consortium (W3C) şi în IEEE 802. Am înregistrat şi un succes personal prin aprobarea de către Internet Engineering Steering Group (IESG) a două documente (Internet-Drafts) la care am contribuit în domeniul administrării obiectelor legate pe Internet în condiţiile în care resursele aflate la dispoziţie (legătura la reţea, capacitatea de calcul sau memoria disponibilă) sunt limitate.

(fotografie: Dan Romaşcanu)

 

Cu câteva luni în urmă am prezentat cititorilor rubricii câteva informaţii de bază despre conceptul de “nori” de calcul şi comunicare. Este vorba despre o colecţie de tehnici de distribuire a resurselor în reţea în aşa fel încât ele să fie folosite cât mai eficient de utilizatori indiferent unde s-ar afla ei. Din punctul de vedere al utilizatorilor, modul de acces la aplicaţii este acelaşi, dar în “culise” (sau în “nor” dacă vreţi) are loc o distribuire a eforturilor care este permisă de interconectarea prin reţele de comunicaţii a calculatoarelor şi “virtualizarea” rulării aplicaţiilor. Programele şi serviciile oferite utilizatorilor nu sunt executate pe o singură maşină, ci de un sistem cooperativ de calculatoare interconectate global. Este vorba şi despre aplicarea unui principiu elementar cunoscut din fizică (efortul distribuit rezultă într-o presiune mai mică aplicată mai multor componente) şi despre o distribuire în timp a eforturilor (dacă serverele sunt distribuite global poate fi folosită capacitatea disponibilă în orele de noapte ale zonelor orare respective). Congresul MEF de la Lisabona de la mijlocul lunii aprilie a fost primul la care s-a întâlnit sub noul său nume Organizaţia OpenCloud Connect - din a cărui conducere fac şi eu parte - care are ca scop crearea unui ecosistem în care creatorii de sisteme şi furnizorii de servicii în “nori” pot testa aplicaţiile lor în condiţii similare cu cele de exploatare (pe reţea “vie”) încheind după aceea “acorduri de implementare” care combină cerinţele clienţilor cu rezultatele testelor de funcţionalitate şi performanţă dintre cele mai riguroase.

(fotografie: Dan Romaşcanu)

 

Una dintre butadele preferate ale specialiştilor în domeniul Internetului sună cam aşa: “Partea frumoasă în standarde este că sunt atât de multe”. Desigur, este o glumă, căci un standard într-un anumit domeniu trebuie să fie precis şi să definească clar şi fără ambiguităţi tehnicile şi condiţiile care asigură interoperarea aparatelor si aplicaţiilor produse de firme diferite. Ideal deci ar trebui să existe doar câte un singur standard în fiecare domeniu tehnic pe care toţi furnizorii şi creatorii de obiecte şi aplicaţii în Internet să îl respecte. În realitate, când apar tehnologii noi competiţia este acerbă şi rezultatul este că primele generaţii de tehnologii sunt incompatibile (vă amintiţi vremurile când existau vreo trei metode diferite de telefonie mobilă?) şi apar chiar şi organizaţii de standardizare multiple în acelaşi domeniu. Se întâmpla asta mereu, se întâmplă şi acum. Până la urmă, însă, presiunea consumatorilor îi face pe furnizori să se aşeze la masa de discuţii, adică să participe în procesul de standardizare care garantează mai devreme sau mai târziu accesul universal la reţea şi aplicaţii şi interoperarea sistemelor de comunicare din orice punct al globului. Acesta este domeniul în care acţionez profesional în ultimii ani şi sper că am reuşit să vă introduc puţin în el. Aştept cu plăcere şi interes, ca întotdeauna, întrebările voastre.

Add new comment