Sunt tînăr, Doamnă

L-am văzut nu de mult la Cluj, la zilele maghiare. Gătea un miel maturizat, cum el însuși numise berbecul. O personalitate expansivă, spontană, teatrală – așa l-am văzut și atunci cînd i-am luat un interviu pentru revista literară Helikon.

Mi-a răspuns la o întrebare: trebuie să aștepți să vină poezia, nu poți s-o forțezi. Că în tinerețe a scris douăzeci de poezii în șapte zile, în ultima vreme, însă, șapte poezii în douăzeci de ani.

Sunt tînăr, Doamnă  e, cum se vede și cu ochiul liber, un poem al tinereții. Veritabil manifest, o proclamație a acestei vîrste teribil de frumoase în care iubirea se transformă într-un fel de sport nobil, cu un avînt de vînt maritim care îi lasă perplecși pe pescăruși.

”Sunt tînăr, Doamnă, tînăr cu spatele frumos” – asemenea versuri arată că vorbește aici un tînăr care e și poet. Oricine altcineva și-ar fi etalat fața, părul, umerii sau sexul. Acest ”spate frumos” e însă cu-atît mai real cu cît mai metaforic.

Și Florian Pittiș! Cred că jelim de două ori un mare artist. Odată cînd moare, iar a doua oară cînd îi auzim vreo înregistrare și realizăm că nu o să mai spună poezie în veci.

 

Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost
şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,
cum aş putea întoarce copilul care-am fost
când carne-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.

Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul
ca să pricep căderea din somn spre echilibru,
dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul
nu m-aş încape încă în pielea mea de tigru.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos
şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,
să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os
şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.

Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin
chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,
această putrezire mă-mbată ca un vin
căci simt curgând printr-însa bunicile şi unchii.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,
oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara
deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped
săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!

 

Nemrég a Kolozsvári Magyar Napokon láttam. Egy felnőtté érett birkából főzött tokányt – ő maga nevezte így a berbécset. Túláradó, spontán, teátrális személyiségnek láttam akkor is, amikor készítettem vele egy interjút a Helikon számára.

Az egyik kérdésemre azt válaszolta, meg kell várnod, amíg megérkezik a vers, nem erőltetheted. Hogy ifjúkorában hét nap alatt húsz verset is megírt, az utóbbi időben azonban hetet húsz év alatt.

Szabad szemmel is látszik, hogy a Fiatalságom, asszonyom… (lám, nem tudtam megoldani, hogy olyan egyértelműen szóljon, mint románul) az ifjúság verse. Igazi kiáltvány ez, ennek az iszonyúan szép időszaknak a szándéknyilatkozata, melyben a szerelem nemes versennyé változik, olyan tengeri vihar-lendülettel, mely a sirályokat is megdöbbenti.

„Fiatalságom, asszonyom, feszes, akár a hátam” – az ilyen sorokból derül ki, hogy az az ifjú, aki beszél, költő is egyben. Mindenki más az arcát, a haját, a vállát vagy a férfiasságát dicsérte volna. Ez a feszes hát azonban annál valóságosabb, minél metaforikusabb.

És Florian Pittiș! Azt hiszem, kétszer siratunk el egy nagy művészt. Először, amikor meghal, másodszor pedig akkor, amikor meghallgatjuk egy felvételét, és megértjük, hogy soha többé nem fog verset mondani.

Fiatalságom, asszonyom, a bor betéve fújja,

s szemem, a rab, cipeli véremben a szüzet,

hogy lehetnék most ismét gyerekké vakulva,

mikor húsom virul s észben tart minden tüzet.

 

Fiatalságom, asszonyom, megtanította mégis,

hogy zuhan vissza egyensúlyba az álom,

de ha falatokká válna bennem a fény is,

szétrepedne bőröm, e tigrisfajta zsákom.

 

Fiatalságom, asszonyom, feszes, akár a hátam,

és üstökösök csecsét szopnám, szívnám tejük,

hogy legyen ég a lelkem és csillagcsontom százam,

s forogjak, mint a hó, pördüljek mindenütt.

 

Fiatalságom, asszonyom, a szárnyamat kitárja,

még akkor is, ha térdem úgy súrolja a földet,

hogy a bomlás bűze bemerít a borába,

mert tudom, a sok ős szesze a földre lökhet.

 

Fiatalságom, asszonyom, nem hihet hát neked,

az idő süvítését én még nem hallhatom,

a köd íjászai bár küldik a szedett-

vedett üzenetük — jó estét, asszonyom!

 

Sursa foto: totusipovestile.blogspot.com

Add new comment

CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.