când termin de scris o poezie îmi simt limba arsă
şi degetele umede

postludiul creaţiei este deseori seceta survenită 
actului sexual
anilor de aşteptare 
la sfârşitul cărora nu se întâmplă nimic remarcabil
dimpotrivă
îţi pare că oraşul are ceva din izul pieţei de peşte

uneori trupurile acestea acoperite de solzi intrate 
ireversibil în descompunere
sunt străbătute de curenţi vitali

ochi inexpresivi
guri deschise ritmic 
spasme de intoxicaţi 
radiaţi 
muribunzi

într-o vreme – credeam în reciprocitate – plângeam
acestor locuri de milă
eram la vârsta la care eroii îmi erau mai mult părinţi
şi îi detestam pe aceia care luau atitudine:

de exemplu:

„Am ales ca preşedinte un înapoiat mintal precum Reagan ca să dovedim 
că toţi oamenii sunt egali. Am preferat să ne recunoaştem într-un ignorant 
care vorbeşte ca noi, se îmbracă la fel ca noi, face bancuri ca ale noastre, 
suferă de amneziile, prejudecăţile, obsesiile şi distracţiile noastre, justifi-
cându-ne vulgaritatea spirituală, grozavă consolare!” 

au dreptate aceia care susţin globalizarea
specimenul acesta a înflorit ca mucegaiul
saliva lui nu a întinat un alt tuş decât acela al timbrelor 
şi al cărţilor poştale

pentru ei moartea e un tripluştecher singurul dumnezeu 
cardul visa

era matrimonială nu are nevoie de întrebări are nevoie 
de retardaţi şi de instituţii

lumea? banală cutie poştală pentru sugestii şi reclamaţii