Valenţe hypocritice în opera lui Vasile Munteanu

Sunt lustruiri care şterg imaginea pantofului, după cum sunt falduri care încreţesc rochiile făcându-le mai atrăgătoare (sau poate mai ignobile), ori farduri care înfrumuseţează (sau nu) chipurile pe-trecute de timp. Este întotdeauna un altceva care ne dublează, mai degrabă un adaos ne-esenţial care (ne) (par-) curge (prin) viscerele poetice, care emană din sine narcisiac, niciodată posibil fără prăbuşire. Nu, nu este vorba de o dublură ale cărei implicaţii nu lasă posibilă originalitatea, întrucât dublura nu se adaugă, nu se o-pune, ci se lasă ex-pusă, ca şi originalul, se dă înspre vedere şi lizibilitate. E mai degrabă vorba de o excrescenţă artificială, un artificiu, o rostire înşelătoare, un joc.

Un ocol.

Un labirint. Iar dacă e un labirint, pe undeva trebuie să fie şi un Minotaur. Sau un Balaur, aşa cum îl numesc prietenii pe Vasile Munteanu. Într-o poezie mărturiseşte chiar că scrie din labirint (terasă cu Minobalaur

Bio-grafia lui Vasile Munteanu se lasă, încă de la început (e vorba de începutul anilor 2000, de când îl ştiu), ca o îndoită fire; numit adesea Balaurul fiinţă fabuloasă care bântuie mitologiile slave, ortodoxe, dar şi orientale şi sud-americane, acesta îşi țese poeziile interpretând realitatea din hățişul realității lui. Nu se cuvine aici să trecem în revistă semnificaţiile acestui Balaur, figură mitologică, hypocrită prin excelenţă, întrucât adesea apare cu mai multe capete. Trebuie doar să fim în gardă în fața meta-topicului folosit de Vasile Munteanu.

Să nu ne amăgim degeaba. Trebuie să fim înţelepţi ca să-l înţelegem pe nebun şi nebuni spre-a înţelege pe înţelept. Zice apofatic: "nici/ pântecele lepădându-şi rodul/ arcul buzelor oprit în nerostit/ braţele încrucişate peste suflet/ pielea-coajă care m-a încercuit, iar apoi e imediat catafatic: cal fără de alergare/ şoim fără de înălţare/ orizont fără culoare/ curcubeu fără curbare" (Autoportret). E o hypocrizie aici care depăşeşte capacitatea de a şti, dar mai ales posibilitatea de a te apropia de ceva încercuit, iar apoi fără curbare. O, să nu credeţi că hypocrizia aceasta e o buimăceală, un mod defectuos de a (te) cunoaşte, un deficit de ipseiatate, nu, cine pretinde că ipocrizia este un viciu, o trăsătură de caracter condamnabilă şi demnă de tot dispreţul nu ştie ce spune: nu, nu râdeţi, în realitate este vorba de o însuşire pozitivă, o virtute ignorată pe care nu toată lumea o posedă, ţinând seama de gradul înalt de generozitate pe care îl implică, dar fără de care viaţa nu ar mai fi suportabilă. Cine este acest hypocrita, apărut în mediile virtuale? Acest mim care acompaniază actorul cu gesturile sale, un poet care-şi adaugă propriei fiinţe valenţe imaginare, lustrangiu fără măsură, căluşar şi histrion deopotrivă, artizan, magician, pescar? El se descoperă treptat, ascunzându-se la fel de treptat: "între ceva şi ceva mă poartă pasul am să trec/ n-am să ajung niciodată" (Poetul: născător de sine). E o înşelăciune aici, un simţ al hypocriziei ieşit din comun, aproape eretic, erotic (V.M. a inventat "pornocaligrafia"), duplicitar până la identificare. O, cât de parşivă este această identificare. Păstrează în rădăcinile ei idem-ul, handicap al dedublării şi sur-plusului. Aceasta nelinişteşte. Îmi amintesc de Eseurile profesorului Tonoiu. Spunea undeva că singularitatea, pentru a se afirma, trebuie să renunţe la re-producere (ποίησις, parşiv şi el, ne trimite la facere; da, e un cerc din care nu putem ieşi!), la oglindirea identificatoare-identitară. E nevoie de o privire lăturalnică. De dincolo, nu de niciunde. Într-o altă poezie ne pune în temă că: "îmi cresc din gură fragi ferigi şi bureţi/ când le veţi culege o să mă vedeţi" (monografie). Aşadar e iscusit în a manipula.

Dacă privim lăturalnic, să nu avem pretenţia vederii directe. Undeva e o amăgire, hypocritul îşi face de cap, joacă realitatea-n picioare, ca în Sofistul lui Platon. Numai că aici era vorba de un imitator al lucrurilor, de unul din rândul celor care practică o joacă. În poezia lui Vasile Munteanu jucătorul e parcă transparent, joaca începe să acutizeze o miză (care?) fără formă sau sens: "umbra unei adâncituri nu există/ pentru jucătorul cu trupul înalt" (Mâna de pe umărul jucătorului). Zicerea-verb îşi pierde sensul în gâtul (sau pixul) hypocritului. Circăraia e la ea acasă, chiar şi aşa, fără sens: "înghiţitorul de săbii s-a înecat la micul dejun/ au plâns la moartea lui o zebră un papagal şi-o maimuţă/ cel puţin aşa i-a găsit trapezista"  (Palindrom intraductibil). Iar dacă jocul este deja circ, atunci ce mai este eidos şi ce mai este mimem? Zice: "lipsa înţelepciunii deghizată-n dantelă parada la care-am ajuns/ a doua zi unde ne-am potrivit pe faţă/ mască de carton culeasă de pe jos/ jucată ba de vânt ba de copii-n picioare" (carnivali la mâna a doua). Are o tenacitate aparte în a fi duplicitar acest Vasile Munteanu! E un doppelganger fără pereche. Vorbeşte despre Jabberwocky, despre Maestrul Rovinietă, despre d mic liniuţă zeu, Rucăr, Castelul Vorbelor Neprefăcute, pangolină, Ipocamp, Prieteni, Houyhnhnm, Iuda, Yrsa, Sf. Absint, Minobalaur, Nimeni, van Munteeanoven, Michul Inchizător, Vasile cel Mare etc...

 Hypocrisisul se manifestă tranşant. În circ o bârfă nu-i un fapt divers (idem), după cum nici cel care produce bârfa nu este el. Je est un autre. O, ce narcisism juvenil! Să fie aceasta aidoma celebrei amnezii fiinţiale heideggeriene? Amnezia stă ca semn pentru purificare (narcisism?), adaosul rămâne întotdeauna, el poate chiar lua faţa (cât de sugestiv hypocritic sună acest a lua faţa) iniţialului şi iniţiatului. Jocul figurilor, al feţelor apare oriunde unde in-diferenţa este vizată printr-un exerciţiu poetic tinzând către anihilarea ei, dar riscând uciderea semnificaţiilor şi semnificanţilor: "abia acum e noapte când în trup/ te-ai dezbrăcat de celălalt" (idem). Aceasta nu este însă cu putinţă. Reinstaurarea unui iniţia-iniţiat nu se poate petrece. Poetul hypocrit nu a crezut niciodată că Adam a fost re-. Înveșmântarea ca exteriorizare a unui (deja) interior trimite, desigur, la hypocrizie. Într-un text pe care Vasile Munteanu îl referă la hypocrizia pipei, el face trimitere la o exteriorizare, firească, în cuvinte, a unor stări interioare, poate la fel de fireşti, de necuvântat. În alt text el trimite la aceleaşi de necuvântat stări, dar în hypocrizia sa, găseşte mijloace vizionare, vizuale, aproape.avi de a le exprima: "cum ne mai trosneau gâturile pe sub umbrelele teraselor din grozăveşti/când pe lângă noi trecea un cur de studentă/ dumnezeu sau dracu parcă legaseră înadins o tinichea de coada ploii" (contraindicată femeilor).

Grafia lui Vasile Munteanu este una neconformă cu Logosul arhaic, sapienţial. Dacă a fi adevărat înseamnă a fi în conformitate cu realitatea, atunci la Vasile Munteanu nimic nu este adevărat, sau nimic nu este real. Momentele în care îşi dedică poeziile copiilor, ori soţiei fac abstracţie. Numai că aici hypocrizia poetică este lăsată la o parte. Îi ia locul o desprindere in-diferentă de tot ceea ce înseamnă zonă a jocului poetic, are loc o aderenţă la un (alt) real care nu poate fi privită decât dinlăuntru, nu lăturalnic. Aşa: " mimez plânsul/ îmi ţin râsul cu mâna/ în realitate puţin îmi pasă..." (la răscruce-n houyhnhnm).

Dar grafia lui excelează de o anume absenţă a desprinderii şi se com-place în zona jocului poetic ("joci cu nuiaua-n noroi Litere", zice undeva, iar altundeva arată că "involuntar gândeşte înainte de platon"). Scrie "în inima lemnului cu sabia lui Dacus Vlahus/ cerneală îmi e sângele lui Zamolxis" (dă-l dracu doamne iartă-mă pe vasile munteanu). La o terasă stă de vorbă cu "AlfabetA". Van Munteeanoven recurge la grafii paroxistice; nu e de mirare - nivelul sintactic şi cel semnantic (îi) sunt deja in-diferente: "(variantă) spir(i)t:/ fie i) ArzI, fie ii) o aRZi aiURea; pe ea, o nu o/ interesează/ 1/ 2/ 3/ (variantă) şp(i)riţ (model alchimic pentru bâlbâiţi):" (van Munteeanoven îl cinsteşte pe Vasile Munteanu (un oarecare scriitor pe internet)).

Da, nu-i vina armei dacă se trezeşte trâmbiţă, nici a noroiului dacă naşte cine-ştie-ce-litere, nici măcar a lui Platon dacă cineva gândeşte înainte de el. După cum nu este vina hypocritului dacă iniţialul, actorul, iniţiatul, nu înţeleg. Nietzsche demolează eul autonom, suveran, şi caută în gramatică un ultim adăpost. Cu atât mai rău pentru lemnul care se trezeşte vioară, şi vai de inconştienţii care discută despre ceea ce ignoră cu desăvârşire. Să-ţi faci monstruos sufletul pentru că el nu este aşa, să fii vizionar pentru că nu poţi vedea nimic, să accepţi pentru că negare este numele tău. Să fii hypocrit pentru că nu poţi (nu este semn al impotenţei, ci al ne-voinţei, al lenei) a reda realitatea. Să încerci a mima ceea ce nu este, este deja un semn al gramaticii noi, joncţiune posibilă a lui a=a.

Comments

dar, de data aceasta, ți-a ieșit; felicitări pentru debutul rubricii și la cât mai multe (pe cât posibil și esențiale) astfel de forfecări.

cum se dublează valoarea Revistei literare, cetățeni! Senzațional pur-sânge, acest text!

(Munteanu, ți-ai găsit nănașul!)

 

primo: dublul cevaului presupune (în manieră aristotelică) exitența sa; iar dv admiteți acest aspect implicit (și incontestabil).

secundo: nu cred că senzaționalul este miza rubricii; în definitiv, unii scriu; alții scriu despre ce scriu unii; dovadă în acest sens este chiar și comentariul dv - și nu cred că l-ați dorit senzațional (în ciuda faptului că ați cam exagerat cu punctuația).

nu în ultimul rând (terțo): involuntar, utilizând acest substantiv popular, nănaș, ați exprimat (via Creangă) un adevăr nu doar despre autorul analizat, dar chiar și despre autorul acestei analize (Marțian preferă capre).

...

Asta cu "nănaşul" s-a brodit fix ca un fir de aur într-o țesătură regală.

Mărturisesc că nici dacă se străduia omu' (postulând că ne-ar cunoaşte) n-ar fi brodit-o atât de bine.

O suflă vântul din toate direcțiile, n-o ai niciodată întreagă sub ochi. Peste toată poezia lui Vasile flutură o mantie întunecată. De când îl știu am căutat să văd cât mai multe dar uite că doar după ce l-am citit pe Marțian m-am gândit că-i foarte posibil ca Vasile să fie însăși fluturarea aia.

(Eu fusei omu`. Prespunem (doar) aci că și femeia-i om.)

mă bate vântu', mă bate/ și din față și din spate.

 

Vasile nu e fluturarea, e... starea de fluturare :).

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.