1.ar fi momentul ăla pe care l-aş putea numi big bang

când eu îmi cumpăram cafea şi tu

te-ai căţărat pentru mine pe geam. “te văd”

mi-ai scris. “întoarce-te’’ şi atunci, odată cu întoarcerea, toată ziua aia de 8 aprilie

s-a vărsat pe mine ca un sac cu soare şi zâmbete de toate formele

dimensiunile şi intenţiile expandându-se la infinit. n-am ştiut

ce să fac. m-am strâmbat la tine

şi am fugit

 

2.mai târziu plecările tale mi-au fost pumni în stomac şi bocanci în tâmple

le ascundeam în smileys şi pusheeni

şi ca să-mi vină mai uşor îmi făcusem un folder în care zilnic

puneam câte-un selfie şi-ţi scriam în word

tot ce n-am putut să-ţi spun, plănuiam

să ţi le dau într-o zi;

dar după ce mă obişnuiam cât de cât cu absenţa ta

tot mecanismul ăsta ajungea să-mi pară infantil şi stupid, aşadar

click dreapta+ delete şi-apoi

empty recycle bin repede, să nu apuc

să mă răzgândesc

 

3. acolo la tine ploua aproape zilnic

în schimb aici întindeam mâinile afară pe geam şi culegeam soarele,

era plin şi uşor ca o minge de volei

ţi-l mai trimiteam şi ajungea la tine, în fereastra ta de chat, tot acolo

unde îmi dezbrăcam fără jenă absolut tot

de la vise, stări, nelinişti, frustrări la dorinţe& dragoste

tot amestecul ăsta haotic, tot ghiveciul ăsta cu de toate; uneori

mă luai în braţe fără să înţelegi

 

4. după cum îţi spuneam zilele trecute, aş fi vrut

ca măcar unul dintre noi să fi observat la timp

fisura asta care se lărgea treptat

ca s-o putem coase sau lipi repede la loc, să aruncăm cârlige de fier legate cu frânghii

să improvizăm punţi pe care să trecem încolo şi-ncoace

să ne prindem apoi de mâini, să răsuflăm uşuraţi

 

5. cu tine nu m-am priceput niciodată să vorbesc, să-mi găsesc cuvintele potrivite, mi-era

mult mai uşor în nopţile alea să-ţi desenez direct pe piele toată viaţa mea

nu aveai astfel nevoie de traduceri iar mie

nu-mi era teamă că mă pierd

în subtilităţi inutile şi-n sensuri multiple

construindu-mi ziduri de jur împrejur ca să le spargi cu mâinile goale

aşteptând să-mi ghiceşti fricile, enervându-mă

că nu se întâmplă

 

6. aşa tac oamenii când mai au multe să-şi spună şi nu găsesc

niciun limbaj comun

toate lucrurile pe care le-am făcut şi cele pe care mi-aş fi dorit să le facem

sunt sigilate într-o bulă etanşă care încă pluteşte pe undeva rătăcită

ar fi de exemplu nopţile când mă aşteptai în faţa blocului

şi-mi trimiteai sms “sunt jos”.

eu ştiam deja fiindcă pândeam să apari, cu geamul deschis şi lumina stinsă

şi râdeam amândoi când îţi spuneam asta.

ar fi şi felul în care îmi tolerai ieşirile violente

şi felul în care îţi acceptam izolările;

“absenţele tale”, spuneam, “absenţele tale mă fac violentă, mă transformă

în ce nu vreau să devin, mă respingi, nu-ţi mai place

să mi-o tragi”, toate astea ţi le spuneam, îţi luam

palmele le lipeam de corpul meu

“violenţa ta mă îndepărtează”, mi-ai scris, şi uite-aşa

ne-nvârteam, uite-aşa, cu degetele încă împletite

în cercul ăsta vicios

 

7. pusheenul pe care ţi l-am desenat pe nisipul din vamă

cu degetul mare de la piciorul drept

ar putea rezuma totul, de fapt. fragilitatea universală.

pentru că în asta constă până la urmă întoarcerea.

o privire şi-un zâmbet aruncate peste umăr, un rucsac în care stau îndesate cuvinte nespuse

şi mersul mai departe

(ca şi cum toate astea nu s-ar fi întâmplat niciodată

ca şi cum m-ai fi văzut la cafea şi nu mi-ai fi spus niciodată

ca şi cum nu te-aş fi văzut căţărat pe geam niciodată)

ca şi cum niciodată