Iubiri literare

Poveste pisicoasă / Cicás cécó

Cea mai mângâiată pisică din oraş e mai moale şi mai pufoasă decât orice pernă pe care ai dormit în viaţa ta! Şi toarce! Aşa încetişor, cât doar să ţi se pară. Apoi mai tare, mai tare – un huruit care te hipnotizează. E ca Houdini. Ţi se închid ochii, aşa. Vrei să-i deschizi din nou dar ţi-e tot mai greu. Dacă-ţi lipeşti urechea stângă de burta ei adormi brusc şi ai numai vise din ălea frumoase, turcoaz! Ce pernă face aşa ceva? Niciuna!

Cea mai mângâiată pisică din oraş e neagră de tot. Ca noaptea? Hm...Nu ştiu. Poate. Neagră ca cerul fără stele şi fără Lună şi fără sateliţi şi fără comete, Ozn-uri ori Superman. Ca o stradă cu toate felinarele sparte cu piatra. Înţelegi? Dacă stă în beznă, pe o alee, şi-şi deschide brusc ochii (două faruri galben-fosforescente) te sperii. Cred că oricui i s-ar zburli părul de groază!

Piatră poetică / Férhet még

Traducerea e foarte aproximativă. Oricum toate traducerile sînt aproximative și, pînă la un punct, cinice. O poezie scurtă, din care emană întreaga tragedie derizorie a vieții noastre de om, devine o poezie… Nu știu să continui fraza. Pot să „traduc” rima perfectă și forma închisă care sugerează înțelepciunea definitivă, pot să stau și să mă gîndesc la cuvinte unisilabice, dar nu pot ști, pot eventual numai să intuiesc cum se așază versurile astea în limba română.

În maghiară, e un cîntec cu formă cizelată întru perfecție scris de un poet boem și considerat ”minor”. Dar citim poemul și ne dăm seama din nou cum e cu minoritățile astea. De-ar fi să mor (și o să vină vremea, nu mă-ndoiesc) poezia lui Imre Simonyi e una dintre acelea, multe, pe care o mînă cerească ar putea să mi le scrie pe piatra funerară.

 

El mînă vise / Ő álmokat hajt

M-am enervat cumplit. Vine un alcoolic și-mi strică lansarea?! Am și scris o poezie, am și trimis-o la o revistă, a și apărut.
Dar chiar și în enervarea mea, am auzit că spune lucruri foarte frumoase despre Pavel Șușară, a cărui lansare a fost, de fapt. Că el, Șușară, nu e un poet care să mîne cai: el mînă herghelii. La un alt eveniment a pus punctul pe i spunînd că nu poți clădi grajdul în jurul cailor. Are el ce are cu caii, dar îi folosește foarte bine.
Am fost, deci, superficial și îngîmfat, mai ales că aș fi putut ști din propria experiență că nu există ”alcoolic”, ci numai OM care e și alcoolic, și poet, și jurnalist, și redactor, și soț, și așa mai departe. 
Cum să scrii versuri ca cele de mai jos fără ceva vise din pahar? 

Moraliștii cu grimasă

Nu-mi plac moraliștii nesărați, de care – har Domnului! – nici soțietatea românească contemporană nu duce lipsă: mereu încruntați, mereu apocaliptici, mereu puși pe mîntuire și niciodată nemîntuind pe nimeni, mă obosesc peste poate.

Îmi plac moraliștii cu umor, conciși și exasperați cu...

Cuibușor de nebunii / Együtt voltunk csintalan

Sînt mare amator de romanțe. În orice limbă, în orice cultură, prima dată caut romanțele, abia după, muzeele. George Sbârcea, Ioana Radu, Gică Petrescu sunt pentru mine vîrfurile culturii românești. Și sînt și mare amator de mari actori. Se-nțelege de la sine că am devenit pur și simplu exaltat cînd am descoperit ciclul de cîntece de inimă albastră ale lui Gheorghe Dinică și Ștefan Iordache. Am și tradus din ele și le public acum pentru ca s-aveți voie bună. Ca să mi te fac nevastă
Am dus viață de năpastă
Si cu lumea m-am certat
Ca o garofiță în glastră
Înflorea căsuța noastră
Dar tu, dragă, ai plecat

Seara de Crăciun / Karácsonyéj

De Crăciun, să fie vorba despre un om minunat și o îndeletnicire și mai minunată, dacă pot să spun așa. Kocsis Francisko, copilul unui tată maghiar și a unei mame românce, traduce de ani buni din maghiară în română, se plimbă printre cele două culturi. Acum opt ani a tradus Poeți maghiari din Transilvania (Ed. Ardealul, Tg. Mureș 2oo6), apoi a dat o antologie cu titlul Avangarda maghiară în texte și portrete (Ed. Ardealul, Tg. Mureș 2oo8), și traduce în continuare și nesilit de nimeni, numai din propria lui curiozitate.

Marea poezie a dorințelor

Într-o zi văd pe contul Facebook al unei prietene ”poemul zilei”. Ea îl numește așa, iar eu, curios din fire (deh, ăsta-i cusurul meu), dau să citesc. Și citesc o poezie foarte frumoasă, fragilă, melancolică, o poezie scrisă ”cu o zi înainte de moarte” în care această ficțiune autoimpusă devine o realitate poetică cutremurătoare.

Dansul frazelor exacte

Dar nu e sigur că sunt proze. Sunt foarte scurte, foarte strînse, foarte economicoase și asta le apropie de poezie. În tradiția lui István Örkény, autorul momentelor de un minut, textele din Dansul forței sunt minimaliste, dense, pline de energia frazelor care știu că nu au prea mult timp la îndemînă.

Între asfalt și cer

Aici nu mai e nimic, nici un văl, nici o eșarfă, e numai dragostea mea pură și orgolioasă pentru limba și literatura română. N-o spun întîmplător așa: Dan Maria, Dumnezeu s-o odihnească, a fost printre cei mai buni profesori pe care i-am avut, merită să-i fie amintite atît disciplina, cît și numele.

Impertinența melancolică

E ușorgreu să scrii o vilanelă, cum ușorgreu e și să scrii un sonet, o baladă villoniană – toate genurile care au o formă foarte clar definită. Forma te ghidează, te ajută, îți dă aripi, și nici nu observi cum aripile devin facile, stereotipe, cum vulturul se transformă într-unul de hîrtie.

Întîia villanellă de amor a lui Radu Vancu ocolește majoritatea primejdiilor (paranteza din strofa a patra mi se pare, totuși, o prăpastie în care a căzut datorită cerințelor). Pasărea măiastră (vorba vine…) se înalță însă din nou, și zboară în toată frumusețea ei.

Pages